Piatra de poticnire

Căderea este la un pas de noi…  Atât de aproape pe cât este faţa de reversul monedei. Şi, odată căzut, reversul propriei identităţi se poate transforma într-o piatră (Petru) de poticnire pentru alţii.

…Isus S-a întors şi a zis lui Petru: Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.

Identitatea noastră în Hristos nu ne fereşte de cădere.

 Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.”

Ba chiar ea, identitatea, este „slăbiciunea” responsabilă de cădere. Pentru că întotdeauna cădem datorită a ceea ce suntem. Aşa cum Petru – piatra credinţei – a devenit, datorită acestei însuşiri, din tărie a credinţei duhovniceşti în Lumină, agent al întunecimii temătoare.

Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!”.

Căderea este inerentă naturii umane. Şi este întotdeauna o îndepărtare de lumina propriei identităţi, o abdicare temporară de la statutul nostru câştigat în Dumnezeu, o înstrăinare de sine, de valoare, de putere, de tăria Sa.

Claritatea identităţii pe care o avem în El – a cărei manifestare va genera destinul nostru – o vom primi abia după ce Dumnezeu Îşi va face cunoscută propria-I identitate spiritului şi cugetului uman… Un botez în Numele Său, prin care îţi va fi revelat numele tău. O imersare în Lumina Lui Dumnezeu prin care vei primi lumina frumuseţii tale interioare. El îţi va descoperi locul şi rolul în Sine, energiile care te potenţează, te călăuzesc şi definesc…

Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru…

Dar iată că numele are şi reversul său. Poţi fi o floare, dar şi ispită, dacă nutreşti curajul, poţi hrăni şi nesăbuinţa, fiind azi o piatră de zidire, mâine poticnirea îţi poate fi lucrarea. Atunci când

…gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.

Numele tău este o unealtă, de asemenea, cu care poţi construi, dar şi dărâma. Poţi împiedica. Propria devenire sau a altora. Numele este încrustat în tine şi va lucra oricum, fie în mâna ta, prin puterea Dumnezeului tău, fie în mâna altor puteri. Dar numai într-un fel va clădi… Încotro ţi se vor îndrepta energiile depinde de canalele pe care le-ai săpat în mintea ta. Acolo unde îţi vei ridica edificiile – templul Său ori locurile de pierzanie -, îţi vei da bătăliile – spre victorie sau prăbuşire -, unde îţi vei hrăni destinul. Acolo unde se hotărăsc cotiturile, unde tu decizi dacă urci sau cobori, dacă te îndrepţi sau rătăceşti. Însă în rătăcire îţi pierzi orice ţintă, orice destinaţie, orice sens… Şi, iată, căderea este rătăcire.

Dar identitatea pe care o ai, lumina: sensul tău, din Dumnezeu – numele adică, împreună cu calea, aflată-n tine, pe care eşti destinat să mergi vor fi mereu în deplină vecinătate cu întunericul pe care l-ai acceptat conştient sau l-ai primit în spirit adamic. Nonsensul şi rătăcirea în spaţiul cel aflat dincolo de tine şi El. Le porţi în mintea ta, în sufletul tău. Le porţi în „carne”.