Pe ţărmul singurătăţii

   Pe ţărmul singurătăţii

   După aceea, călătoriră împreună prin nisipurile fierbinţi ale deşertului până într-o zi când, pe neaşteptate, o cărare se intersectă cu drumul principal pe care-l urmau ei. "Aceasta este cărarea pe care va trebui să o urmezi de acum". Astfel că se îndreptară către vest, lăsând Înălţimile în urma lor şi ajunseseră în scurtă vreme la capătul deşertului. Se aflau pe ţărmul unei mări întinse.

   "Este timpul să te părăsesc şi să Mă întorc la munţi. Nu uita, chiar dacă ţi se pare că ai fi mai departe ca niciodată de Înălţimi şi de Mine, să ştii că de fapt nu suntem despărţiţi deloc. Eu pot traversa nisipurile deşertului tot atât de uşor precum pot sări de pe Înălţimi în văi, şi ori de câte ori mă vei chema, Eu voi veni. Aceasta este cuvântul pe care îl las acum cu tine. Crede-l şi aplică-l cu bucurie. OILE MELE ÎMI CUNOSC GLASUL ŞI VIN DUPĂ MINE. Ori de câte ori vei fi dornică să Mă asculţi şi să urmezi calea alegerilor Mele, vei putea să auzi şi să recunoşti vocea Mea, şi când o vei auzi va trebui să asculţi de ea. Reţine, de asemenea, că eşti întotdeauna în siguranţă ascultând de vocea Mea, chiar dacă în aparenţă te cheamă pe cărări ce par imposibile sau chiar nebuneşti". Spunând acestea, o binecuvântă şi se îndepărtă, sărind şi săltând prin deşert câtre Înalţimi, care se aflau acum tocmai în spatele ei.

   ..................

   În acele zile, Mult-Temătoarea nu dădu drumul mâinilor celor două tovarăşe ale ei, şi fu uimitor cât de lin o ajutară. Mai uimitor fu însă felul în care mergea: mai uşor şi mai drept ca niciodată, având doar o umbră de şchiopătat căci i se întâmplase ceva în sălbăticiune care avea să o marcheze pentru tot restul vieţii. Fusese un semn lăuntric şi tainic, şi nimeni nu ar fi observat vreo diferenţă vizibilă; în acelaşi timp avusese loc o schimbare profundă, interioară, care indica un nou stadiu al vieţii ei. Ea coborâse în Egipt şi văzuse pietrele de măcinat, roata şi cuptorul şi ştiu că ele simbolizau o experienţă pe care ea însăşi trebuia să o trăiască. Într-un fel, cât de incredibil păru, ea, Mult-Temătoarea, căpătase puterea de a accepta cunoaşterea şi de a fi de acord cu aceasta. Şi mai ştiu în inima ei că odată cu acea acceptare se căscase între ea şi vechea ei viaţă, o prăpastie, chiar şi între ea şi vechiul eu; o prăpastie care nu va mai putea fi niciodată trecută. Ea putu să privească înapoi peste abis înspre valea cea verde dintre munţi şi să se revadă acolo, cu lucrătorii Păstorului, hrănindu-Şi mica turma, chircindu-se în faţa rudelor şi mergând la iaz în fiecare dimineaţă şi seară ca să se întâlnească cu Păstorul. Însă era de parcă s-ar fi uitat la cu totul altceva, şi spuse pentru sine, "Eu am fost acea femeie, dar nu mai sunt aceeaşi acum".

   Nu putu înţelege cum se întâmplase, dar ceea ce spusese Păstorul ajunsese şi la ea, căci cei care s-au coborât în cuptorul Egiptului şi găsesc acolo floarea Acceptării revin apoi schimbaţi şi purtând pecetea regalităţii. E adevarat că Mult-Temătoarea nu se simţea deloc regeşte şi cu siguranţă nici nu arăta aşa. Oricum însă, ea fusese pecetluită cu acest semn şi nu avea să mai fie aceeaşi de acum înainte. Astfel, cu toate că păşi alături de Tristeţe şi de Suferinţă de-a lungul ţărmului întinsei mări a Singurătăţii ea nu mai păşi cu frică sau cu suspin. O bucurie nouă i se cuibărise în inimă şi începu să observe în peisaj frumuseţi pe care până acum nu le conştientizase. Nu de puţine ori îi tresălta inima de fericire lăuntrică privind strălucirea soarelui reflectată pe aripile unui pescăruş rotindu-se pe deasupra, făcându-le să lucească la fel de alb ca zăpada de pe vârfurile Înălţimior. 

   .................

   Într-o zi ajunseseră într-un loc pe ţărm de unde se puteau vedea stânci peste tot Aici aveau să se odihnească pentru o vreme iar Mult-Temătoarea porni să se plimbe de una singură... ... câteva ore mai târziu, totul se schimbă... valurile goneau spre ţărm cu puterea unui flux uriaş... valuri mari, vuind şi râzând în acelaşi timp se îngrămadeau prin intrarea îngustă a golfului; vazând această transformare, ea îngenunche pe marginea stâncii şi ridică cel de-al treilea altar al ei: "O, Domnul meu! Îţi mulţumesc pentru că m-ai condus într-aici. Iată-mă, sunt aici, golită ca acest golfuleţ dar asteptând momentul în care TU mă vei umple cu apele refluxului Dragostei". Apoi culese de pe malul stâncos o bucăţică de cuarţ şi o puse alături de celelalte pietre de aducere aminte din punguţa pe care o avea cu ea.

   La scurtă vreme după ridicarea acestui nou altar, vrăjmaşii ei se năpustiră din nou asupra ei... este epuizant să fii asaltată zi după zi cu sugestii de acest gen şi deşi tovarăşele ei o ţineau de mână, ea nu putu să-şi acopere urechile aşa că vrăjmaşii ei îi dădură într-adevăr de furcă. Faptul că Mult-Temătoarea devenise o altă persoană era perfect vizibil, căci în loc să leşine de spaimă la vederea lor, ea cu toate că era puţin cam palidă şi înfricoşată, lua câte o piatră în fiecare mână şi rezemându-se cu spatele de o stâncă mare, se pregătea să le facă faţă pâna la capătul puterilor ei. Erau patru... printre care şi Mândru... "Poţi să laşi jos acele pietre, Mult-Temătoareao, suntem patru şi vom face ce vom vrea cu tine acum eşti în mâna noastră. Nu doar că ne vei asculta dar ne vei şi însoţi." Mult-Temătoarea îşi ridică faţa spre cerul aparent gol strigând cu toată puterea ei: "Vino şi salvează-mă şi  nu întârzia, o, Domnul meu!"

   Spre groaza celor patru, apăru chiar Păstorul săltând spre ei pe promontoriul îngust mai grozav decât un cerb uriaş cu coarne gata de atac. Apucându-l de umeri pe Mândru îl învârti în aer apoi îl aruncă peste marginea stâncii în mare... "Îţi mulţumesc. Crezi ca Mândru a murit în sfârşit?" "Nu, nici pe departe... uite-l cum se duce... dar astăzi a avut o cădere pe care nu o va uita şi bănuiesc căci va şchiopăta pentru o vreme; cât despre ceilalţi trei s-au retras undeva printr-o ascunzătoare şi nu sunt şanse să te mai necăjească în acest fel aşa acum ca şi-au dat seama că Eu vin mereu când Mă chemi."

   "Acum Îţi mărturisesc din toată inima că Tu eşti Păstorul meu, a Cărui voce îmi place să o aud şi să o ascult, şi că este bucuria mea să Te urmez... Tu alegi, Domnul meu şi eu Te voi asculta..."

   Păstorul se aplecă şi ridică o piatră de lânga picioarele Lui spunând: "Pune-o alături de celelalte pietre în punguţă, spre amintirea acestei zile când l-ai văzut pe Mândru pentru întâia dată prăbuşindu-se în faţa ta şi când ai promis că vei aştepta răbdătoare împlinirea dorinţei inimii tale." (fragmente din capitolul VII)