O poveste universală

   Cu mai mulţi ani în urmă, pe când mă aflam în Cambodgia, am înţeles personal ceea ce istoricii numesc UCIDEREA UNEI ŢĂRI BLÂNDE. De mai mulţi ani, poporul suferea de pe urma unor demagogi ucigaşi. Naţiunea aceea mică pierduse milioane de oameni din cauza unei teorii politice ori a alteia.

   Într-o seară, câţiva misionari şi traducătorul meu m-au întrebat dacă mi-ar place să văd o piesă de teatru. Dornic să fac o pauză în seria de prelegeri pe care o ţineam, am acceptat oferta. Vizionarea unui spectacol de teatru într-o ţară ce se zbătea să supravieţuiască a fost o experienţă deosebit de emoţionantă. Exista o combinaţie ciudată de escapism şi de realitate în tot ceea ce ţinea de clădirea sărăcăcioasă şi prost întreţinută a teatrului. Piesa care se juca era şi ea un amestec de realitate şi fantezie. Ea relata povestea unui tânăr ţăran care s-a căsătorit cu o ţărancă frumoasă. Pe când se îndreptau fericiţi spre un alt sat pentru a-şi înteimeia căminul, prinţul ce stăpânea acel ţinut, aflat într-o călătorie împreună cu soldaţii lui, a fost cucerit de frumuseţea femeii şi a poruncit ca ţăranul să i-o dea lui, ca să o ducă la palat pentru a-i fi concubină. Ţăranul s-a împotrivit din răsputeri, dar prinţul a luat-o cu forţa pe tânără şi a dus-o cu el.

   Disperat şi îndurerat, ţăranul s-a grăbit spre palat ca să-l implore pe rege să intervină pentru el şi să-i înapoieze soţia. Regele a fost jicnit de acuzaţiile bietului om şi i-a zis că femeia venise de bună voie ca să locuiască cu prinţul. Pentru a-şi dovedi spusele, regele a poruncit ca femeia să fie adusă înaintea lui, şi i-a cerut să declare cine e adevăratul ei soţ. A venit momentul adevărului, şi toată lumea era adunată în sala tronului pentru a auzi povestea ei.

   Desigur, în culise regele o ameninţase că dacă spune căci ţăranul e soţul ei, acesta va fi prins şi omorât. De aceea, când a fost interogată cu toată autoritatea în sala de judecată, ea a răspuns înspăimântată că prinţul e soţul ei. Curtea a început să aclame ovaţionând pe rege, în timp ce ţăranul s-a plecat sub povara respingerii sale.

   Preotul, care urmărea şi el procedurile judiciare, a cerut iniţierea unei anchete, anunţând poporul că ceva părea în neregulă cu întregul scenariu. "De ce ar risca un om de rând mânia regelui pretinzând că soţia prinţului e de fapt soţia lui? Am soluţia perfectă pentru a afla adevărul", a spus el.

   Astfel că a pus la cale un plan simplu, care se baza pe ceva ce el pretindea a fi elixirul adevărului. "Voi da şi prinţului, şi ţăranului o cantitate egală de elixir, care îşi va face efectul în zece minute. Dat fiind faptul că unul din ei minte, şi că va fi pedepsit cu moartea pentru vina aceasta, propun ca fiecare dintre cei doi bărbaţi să beneficieze de cinci minute cu femeia, fără a fi îngăduit nici un contact fizic între ei."

   Pe scenă a fost adus un butoi uriaş suspendat pe un par. Butoiul era atât de mare, încât era nevoie de doi oameni ca să-l poata căra, unul ţinând de o parte a parului şi altul de cealaltă. Apoi celor implicaţi li s-au dat instrucţiunile de rigoare. Femeia urma să apuce un capăt al parului, iar cei doi bărbaţi aveau să apuce, pe rând, celălat capăt, aşa încât femeia să fie separată de cei bărbaţi prin butoi. Aceştia puteau să se retragă într-un colţ mai ferit, după care trebuiau să se întoarcă să audă verdictul. Fiecare bărbat avea la dispoziţie cinci minute cu femeia.

   Cât timp a fost cu prinţul, acesta nu a făcut altceva decât să-i ţină discursuri şi s-o ameninţe cu moartea soţului dacă va spune adevărul. Când a venit vremea să rămână singură cu bărbatul ei, era fascinant să urmăreşti dovezile nerostite ale dragostei lui faţă de ea. S-a poziţionat în aşa fel încât greutatea butoiului să cadă asupra lui protejând-o astfel de un efort prea mare. Cât timp au rămas singuri, tânăra a plâns, i-a mărturisit dragostea ei nepieritoare şi i-a explicat că singurul motiv pentru care minţise era ca să-i salveze viaţa.

   "Dacă ar fi ameninţat că mă omoară pe mine, aş fi putut îndura, dar nu pot să te văd pe tine murind", a spus ea. El i-a înţeles durerea şi a spus că nu va spune altceva decât adevărul.

   S-au întors la curtenii care aşteptau cu sufletul la gură şi, trebuie să adaug, la publicul din sala de spectacol care aştepta încă şi mai nerăbdător, căci toţi şedeam ca pe spini în fotoliile noastre. Când toate erau pregătite ca elixirul adevărului să-şi faca efectul, preotul a anunţat că adevărul va triumfa asupra minciunii. Chiar în clipa aceea butoiul s-a deschis şi din el a sărit un băieţel care stătuse acolo ascuns. Acesta avea în mână un creion şi un carneţel pe care notase tot ce auzise în timpul conversaţiilor private ale celor doi bărbaţi cu femeia.

   Baiatul a înmânat notiţele preotului. Preotul a citit tot ce era scris în el şi urmărindu-l pe prinţ cum îşi plecă fruntea şi pe ţăran cum privea înainte cu faţa strălucind de fericirea dragostei regăsite, a declarat adevărul. Publicul din sală nu şi-a putut reprima un strigăt de bucurie şi aprobare, doar pentru a vedea apoi dezlănţuindu-se tragedia, când regele a poruncit să-i ucidă pe toţi cei ce credeau în versiunea ţăranului.

   Toţi din Cambodgia cunoşteau sabia cu două tăişuri a tragediei despre care povestea piesa de teatru. Vocea adevărului fusese amuţită şi oameni cruzi stăpâneau ţara, umplând poporul de groază. Am rămas tăcut chiar şi după ce reprezentaţia s-a terminat şi am cugetat că în spatele acestei drame stăteau anumite valori care leagă laolaltă întreaga umanitate: PURITATEA DRAGOSTEI MARITALE. Valoarea adevărului. Strigătul ca cei nevinovaţi să fie protejaţi. Ticăloşia puterii fără frâu şi dorinţa nestinsă a unui popor de a vedea dreptatea revărsându-se ca un râu. Valorile acestea nu sunt conferite de o cultură oarecare. Adevărul lor e de la sine de înţeles, chiar şi într-o ţară dominată de marxism.

   Am fost fermecat de povestea aceasta şi în acelaşi timp de inocenţa aproape copilărească cu care oamenii discutau între ei despre piesa de teatru în timp ce păraseau teatrul. Familiile reflectau asupra adevărurilor ei adânci. Cuplurile făceau schimb de opinii în legatură cu ce le plăcuse ori le displăcuse în piesă. Parcă un sunet de trompetă ar fi onorat triumful cinstei şi moralităţii din spatele întregii poveşti. Aşadar, a respinge vinovăţia spunând că ea este doar o valoare culturală, semnificativă într-o cultură dar nu şi în altele, nu reflectă realitatea experienţei umane comune.

   Iată patru răspunsuri posibile la problema vinovăţiei:

   -eliminarea vinovăţiei prin ireverenţă face ca viaţa să fie imposibilă de trăit;

   -înăbuşirea vinovăţiei prin mândrie face ca atitudinea omului să fie iresponsabilă;

   -ascunderea vinovăţiei din cauza fricii face ca viaţa să fie insuportabilă;

   -respingerea vinovăţiei ca fapt cultural face ca moralitatea sa fie nesustenabilă.