Moartea nu are sentimente

Încerc astăzi să scriu despre ceva, despre un lucru [dacă pot să-l numesc așa] despre ceva care stârnește stări de frică, despre imaginea tabloului care și astăzi mi-a venit în minte, imagine ce s-a întipărit în mintea mea, pe când eram un biet copil, ce zburda desculț prin praful de pe ulița satului.

Intrând sfios în Biserica ce sălășluia Sfânta Liturghie, în acea frumoasă dimineață de duminică, împins mai mult de dorul de a căpăta ceva din pomenile ce îmi faceau cu ochiul, decât să învăț ceva despre Dumnezeu, stăteam întru-n colț și priveam la picturile impunătoare, mai mult sau mai puțin reușite. Erau scenete pictate din viața unor oameni ce astăzi nu mă sfiesc să-i numesc "sfinți", odată ce le-am descoperit numele și faptele în Cuvântul lui Dumnezeu. Privirea, însă, mi-a rămas încremenită asupra unei ființe [o numesc astfel, căci așa era reprezentată acolo], a unei figuri ce reprezenta un schelet uman, învelit cu o mantie neagră, făcând parcă reclamă la coasa ce o avea și blândul meu tată, când se ducea dis-de-dimineață să cosească trifoiul, parcă transpirat de roua dimineții. Am înțeles imediat că tocmai făcusem cunoștință cu Moartea [nu la propriu, bineînțeles]. Era pentru prima oară când o vedeam, așa cum și-a închipuit-o și pictorul, de altfel. Mărturisesc că nu mi-a făcut nicio plăcere de cunoștință, dimpotrivă, m-a făcut să alerg afară, cuprins de o spaimă, ce-mi încătușase inima și mintea mea de copil. Astăzi, încerc să caracterizez această figură a întunericului, cine este, și până când va mai face reclamă acelei coase?

E dezamăgitor să încep în a spune aceasta, dar moartea, "nu este și nici nu s-a făcut prietenă cu nimeni niciodată.’’ Dacă ar fi fost prietena cuiva, atunci ar fi recurs și la favoruri, ar fi fost mult mai sensibilă, mult mai "Doamnă".  Dar moartea nu are  sentimente, nu are milă, nu are suflet, e un abis fără sfârșit, aici, pe pământ. Dacă ar fi avut milă, nu ar fi smuls pe prunci de la sânul mamei lor, dacă ar fi avut simţământul de "a pierde" pe cineva, s-ar fi gândit, poate, de două ori, înainte de a secera viețile tinerilor, ce cad secerați precum trifoiul verde și în floare. Dacă ar fi avut suflet, nu ar fi răpit mamele din mijlocul copiilor, lăsându-i orfani și ai nimănui...

Dacă moartea ar plânge, atunci, cu siguranță, nu s-ar fi atins de părinții ce-și îngroapă copiii și nici de copiii ce-și îngroapă părinții. Dar, pentru ea, durerea noastră este sursa de veselie ce joacă nebunește, pierderea noastră, pentru ea, înseamnă câștig și desfăț, iar lacrima umană este, pentru ea, râsul cel ascuțit și sumbru, ce, de fiecare dată, rânjește, că a mai înghițit o viață de om. Așa o pot caracteriza, după părerea mea, pe această "Figură a întunericului, fără sentimente".

Dacă nu L-aş fi cunoscut pe Hristos, atunci, cu siguranță, sentimental fricii ar fi rodit și mai mult în mintea mea, față de aceea care nu știe să fie "Doamnă", care încă își face de cap, dar nu pentru multă vreme... Sunt, poate, unele persoane care o sfidează, mai mult sau mai puțin voluntar, dar și aceștia, ca și mulți alții, cad în năvodul ei, mai devreme sau mai târziu. Dar să nu se bucure prea mult de acest lucru.

Astăzi, am să-i aduc la cunoștință că, deşi nu știe să plângă, va plânge odată, pentru prima și ultima oară, și, fiindcă nu are sentimentul de a cunoaște durerea și despărțirea de cineva drag, tocmai ea, cea care de mii de ani împrăștie parfumul urât mirositor, în nasul celor muribunzi, tocmai ea se va împletici în năvodul ce-l aruncă cu atâta desfătare, în ziua când va fi nimicită și distrusă pentru totdeauna, atunci când Isus Hristos va veni în Slava Sa.

"Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea."  ( 1 Corinteni 15:26)

Atunci se va auzi cântarea de biruință a celor ce, poate, au fost secerați de ea, cât și a celor ce vor fi in viață, și anume:

"Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?"  (1 Corinteni 15:55)

Slavă lui Dumnezeu pentru Fiul Lui Cel Sfânt!

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Viorel  Balcan,  2 februarie 2013