Mincinoşi fiind, nu aveţi ca tată pe diavolul?

Who’s your Daddy?

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună , vorbeşte din ale lui , căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Evanghelia după Ioan 8:44)

Într-un document Excel nou, calculez minciunile, adevăr spus parţial (intenţionat, pentru a ascunde adevărul). Recunosc că am învăţat să mint cu  mult timp în urmă, pe când vaza de culoare verde aflată pe masa din camera ce dă spre stradă s-a spart şi am dat vina pe pisicuţele mele (care au ajuns să spargă jumătate din setul de pahare preferate ale mamei mele, şi asta nu este o minciună).

O minciună ieri, scuză pentru faptul că din nou am băut ceai şi am lăsat cana pe birou timp de câteva zile fără să o spăl, atât de multe că plicul a rămas lipit de fundul cănii. Tata m-a privit sceptic când i-am spus că am băut ceai ieri, la care i-am răspuns: ai pus aseară pe foc foarte mult, a fost foarte cald. A zâmbit şi m-a strâns în braţe, amuzat de cât de repede am găsit o ieşire de incendiu.

O minciună vineri, şi alte câteva astăzi, probabil spuse fără să îmi dau seama. Deci, cine e tatăl meu.

‚Chiar aşa Saga, cine e tatăl tău?’

Replică la care găsesc o scuză pentru minciuna spusă tatei, era atât de utopic ceea ce am spus încât era imposibil să mă creadă, era mai degrabă o glumă. ‚Da, dar dacă te credea, rectificai? Menţionai că ai glumit?’... Cel mai probabil nu.

Deci, diavolul şi Dumnezeu se bat pentru custodia mea.

Încotro? La un moment dat am ales, momentul în care am intrat în apa botezului, a fost momentul când în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi mi-am luat catrafusele (văzute şi nevăzute - sufletul - şi ele) şi m-am mutat. Dar diavolul mă mai vizitează câteodată, încearcă să mă cumpere cu bombonele ca pe un copil mic, încearcă să mă facă să îl supăr pe Tata.

Ce Tatăl meu îmi oferă, diavolul încearcă să discrediteze. Deloc interesat de buna mea stare, diavolul ştie care sunt punctele mele slabe şi atacă, dar habar nu are că Dumnezeu m-a întărit ca pe-o cetate puternică, mă zideşte pe stâncă şi deşi în mijlocul cerului ce se cutremură de tunete, şi valurile izbesc, nu am să mă dărâm căci mâna Tatălui meu mă ţine.

Viaţa de creştin, o poţi asemăna cu copil ce învaţă să meargă cu bicicleta, la început cu roţi ajutătoare, echipat până în dinţi, casca, cotiere, genunchiere, şi mâna Tatălui ce ţine bicicleta şi o împinge încet. La început, chiar dacă merge doar puţin mai repede ne agităm asemeni unor copii fricoşi şi vrem să coborâm, plângem. Dar mâna Lui ne dă putere şi ne încredem în El. La un moment dat renunţăm la cotiere, apoi la genunchiere, şi evident că urmează o căzătură, o rană deschisă şi fiindcă ne-am avântat prea repede, luăm iarăşi genunchierele. Dar timpul trece, căpătăm experienţă şi în final renunţăm şi la cască. Cel mai greu este să renunţăm la roţile ajutătoare, însă ajunge să se întâmple şi asta. Dar niciodată să nu renunţăm la mâna Domnului, ea ne va ghida, şi se va tine de noi indiferent ce viteză o să luăm.

Diavolul vede asta, pândeşte şi prinde momentul oportun când Dumnezeu ne dă drumul pentru câteva clipe nu fiindcă El ar vrea asta, ci fiindcă intervine mândria, credinţa în propriile puteri. Şi fiindcă diavolul ne e familiar ( fiindcă toţi am trăit cândva, puţin ori mai mult în păcat) în timp ce ne ţine de vorbă mâna lui prinde bicicleta şi şoptindu-ţi cuvinte dulci, hrănindu-ţi egoul te face să te avânţi. Dar el nu este ca Dumnezeu, el nu ţine de bicicleta ta ca să nu cazi, şi dacă ţine de ea, ţine doar pentru a se asigura că  porneşti spre prăpastie, ca ai să cazi. Şi uite aşa, agitaţi, cu frânele nefuncţionale coborâm în goană în prăpastie urlând ca din gură de şarpe după Dumnezeu. Şi la un moment dat, simţi că te opreşti brusc, şi o voce blândă se aude: Parcă ţi-am zis să mă aştepţi cuminte.

Însă greul nu se încheie aici, fiindcă fiecare abatere de la cale are consecinţe. Parcă distanţa nu părea chiar aşa mare când coboram, dar acum vedem cât de mult am decâzut, când împingem de bicicletă pe colina abruptă, dar dacă nu ar fi Dumnezeu alături de noi, care ne ajută şi El când vede că într-adevăr nu mai reuşim, sigur ne-am urca pe bicicletă şi am întoarce-o invers si am striga: diavole, îmi faci având ori mă avânt eu? Dar Dumnezeu nu ne lasă.

Uneori sigur nu ne dăm seama ce greutate are una bucată crudă minciună, indiferent că are o sută grame ori cinci grame. Dar aceasta împreună cu alte ‚condimente’ speciale de’ale diavolului  combinate, ne trezim cu o reţetă ce nu ne cade greu la stomac, ci greu la suflet.

Într-un suflet se pun treizeci grame minciună, se adaugă mândrie o sută grame pudră, se amestecă şi se adaugă necurăţie după gust, apoi se toarnă patimă din belşug, cât să acopere,  se amestecâ până obţinem un aluat omogen, apoi se pune într-o tavă şi se lasă în mâinile diavolului un minut. Ştiţi ce aţi obţinut? Curvie. Şi uite aşa, diavolul este un adevărat gurmand, pofteşte la sufletele noastre, care pentru el sunt o adevărată delicatesă. Şi astfel, în fiecare zi, găteste. Dar să nu crezi că dacă toate aceste ingrediente nu sunt puse în tine într-o singură zi, nu se întâmplă nimic. Diavolul adaugă astăzi minciuna, peste câteva luni mândria, apoi necuratia... peste câtiva ani adaugă patima până ajungi ceea ce el doreşte să fi, până în momentul în care la o temperatură potrivită, ai putea fi ‚gătit’, până circumstanţele potrivite te-ar face să cazi în păcat. Crede-mă, este foarte răbdător şi pofticios.

Uneori acesta se întrece pe el însuşi şi ne transformă într-un adevărat festin când după mulţi ani în care subtil a strecurat în noi diferite păcate cădem, şi cădem rău de tot: curvie, dependenţă de pornografie, de droguri, de alcool. Imaginează-ţi-l lingându-şi degetele după un astfel de suflet. Dar spre bucuria mea şi slava Domnului un astfel de suflet a fost salvat, e un cunoscut de al meu. În mintea mea parcă îl văd pe diavol pregătindu-se să înfulece acest suflet dar Dumnezeu în marea lui Îndurare i-a luat farfuria din faţa ochilor, şi a salvat această persoană.

În fiecare zi diavolul strecoară lucruri în noi, însă în fiecare seară (ori chiar momentul în care conştientizăm păcatul) îi putem lua dreptul diavolului asupra noastră. Mărturisindu-ne greşelile Dumnezeu scoate toate acele lucruri din compoziţia noastră. ‚Ah, îţi pare rău că ai minţit, hai să scot mizeriile astea de aici, oh, regreţi că ai poftit pe cineva, stai puţin că aici avem cantităţi mai mari de îndepărtat fiindcă ai făcut asta în ultimul timp în mod constant.’ şi uite şa îi refuzăm diavolului dreptul asupra noastră.

Deci, tatăl vostru cine este?

P.S.: S-a luat curentul de două ori, la un moment dat nu am reuşit să salvez tot însă am rescris deşi acum se dezlănţuite o furtună afară, sper să nu se mai ia curentul timp de cinci minute şi să nu îmi cadă semnalul la internet ca să pot posta...

http://www.rulerofmyheart.wordpress.com