Limbajul supunerii

   Cu toţii ştim că credinţa duce la fapte, dar adeseori uităm că şi reversul este adevărat. Una din diferenţele fundamentale între gândirea greacă şi cea evreiască este că pentru greci adevărul este un rod al raţiunii, în timp ce la evrei adevărul se naşte din supunere.

   Vedem acest lucru de mai multe ori în Scriptură. Moise, Ezechiel, Osea şi Iona au dorit să facă ceea ce le cerea Dumnezeu. De fapt, fiecare bătaie a inimii lor îi îndemna să facă exact invers. Însă Dumnezeu le-a cerut să asculte. Soluţia lor era să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu nu pentru că doreau ei acest lucru, ci să o îndeplinească pur şi simplu, şi atunci credinţa lor avea să fie întărită.

   O demonstraţie clasică a acestui principiu apare în întâlnirea dintre Dumnezeu şi Moise. Când Moise a cerut o dovadă clară că Dumnezeu era Cel care-L chema Dumnezeu i-a spus: "Eu voi fi negreşit cu tine, şi iată care va fi semnul..."(Ex.3.12) Dovada chemării lui Dumnezeu avea să apară după ce va fi ascultat, nu înainte.

   Acest limbaj al ascultării este poate cel mai greu limbaj pe care îl folosim, unul care se ridică deasupra sentimentelor, dar care spune o mulţime de lucruri despre credinţa noastră. Dintre toate surprizele care ne aşteaptă în relaţiile noastre maritale, supunerea este una din cele mai importante şi mai greu de acceptat şi de îndeplinit. Aici îi aduc soţiei mele un omagiu care cu greu poate fi pus în cuvinte, dar cine a trăit lucrurile la care mă refer înţelege foarte bine ce vreau să spun. Există momente când între noi apar divergenţe, izvorâte din mândrie sau pur şi simplu din încăpăţânarea unei voinţe care nu vrea să pară slabă şi care ne împiedică să facem ceea ce trebuie. Pot spune doar, spre ruşinea mea, că oricât m-aş lupta să-mi impun punctul de vedere, ea rămâne întotdeauna verticală, şi dragostea ei triumfă în faţa oricărui gând negru sau a oricărei înclinaţii meschine. Nu se teme niciodată să se apropie de mine şi nu cade în capcana încăpăţânării mele. Acestea sunt lecţii glorioase ale credinţei. Lucrăm, ascultăm, ne abandonăm, ne supunem lui Dumnezeu chiar şi atunci când natura noastră ne trage în direcţia opusă.

   Oare nu aşa a triumfat şi credinţa lui Şadrac, Meşec şi Abed-Nego? Chiar şi sub ameninţarea cu moartea, credinţa lor a rămas fermă şi au fost siguri că Dumnezeu avea să-i salveze. Personal, cred că societatea noastră seculară şi-a pierdut capacitatea de a-L simţi pe Dumnezeu, fiindcă şi-a pierdut abilitatea de a-L asculta. (fragment)