La uşa lui Dumnezeu

Ni se întâmplă aproape zilnic, sau cel puţin săptămânal, să auzim la uşa propriei case un ciocănit ori ţârâitul prelung al soneriei, semn că a venit cineva care doreşte să intre sau să ne ceară ceva. Mulţi dintre noi obişnuiesc să nu sară direct la clanţa uşii, ci sondează mai întâi, prin fereastră sau vizor, persoana de afară, apreciind dacă merită să deschidă.

Chipul unei rude sau al unui prieten drag ne determină să deschidem larg uşa pentru a-i dărui îmbrăţişări şi cuvinte de bun venit. O persoană necunoscută, dar elegantă şi manierată, purtând o mapă sau diplomat, ne inspiră încredere şi îi deschidem, grăbindu-ne să-i oferim scaunul cel mai bun din biroul sau sufrageria noastră. Pe un om modest, dar cu ţinută îngrijită şi gesturi măsurate, îl primim fără reticenţe, dornici de a-i asculta păsul, pentru a-l ajuta.

Ce spuneţi, însă, dacă la uşa dumneavoastră apare o persoană murdară, cu hainele rupte şi urât mirositoare sau, din contră, una bine îmbrăcată, dar cu faţa încruntată, purtând într-o mână un cuţit, iar în cealaltă o piatră sau un pistol?... V-aţi întreba de după perdele: „Ce caută omul ăsta la uşa mea şi cine este?” Nu numai că nu doriţi să-i deschideţi, dar veţi fi tentaţi să vă ferecaţi şi mai bine, căutând să nu observe că sunteţi acasă şi sperând că, în cele din urmă, va pleca singur, fără vreo altă intervenţie care să-l forţeze s-o facă. Şi pleacă, bombănind şi suduind printre dinţi, după bătăi agitate şi repetate în uşa şi geamurile dumneavoastră.

Cu toate acestea, însă, fiecare dintre noi îndrăzneşte să se prezinte şi să bată la uşa lui Dumnezeu, ca să ceară ajutor în momente critice, uitând că sufletul ne emană mirosuri pestilenţiale de ură şi ranchiună, că într-o mână purtăm sabia răzbunării, iar în cealaltă, otrava egoismului. Ne întrebăm atunci, nedumeriţi: „De ce nu ne răspunde Dumnezeu? Unde este şi de ce nu ne aude?”...

Biblia, în cartea Proverbelor, dă un răspuns acestei întrebări: „Când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea, atunci mă vor chema şi nu voi răspunde, mă vor căuta şi nu mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele” (cap. 1, vs. 27-30) şi „El dă izbândă celor fără prihană, dă un scut celor ce umblă în nevinovăţie, ocroteşte cărările neprihănirii” (cap.2, vs.7),

Aceste versete, cu un mesaj, aparent, dur, ne dezvăluie, de fapt, cheia sau însemnul pe care trebuie să-l purtăm pentru a ni se deschide poarta lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi altul decât neprihănirea - veşmântul de lumină al îngerilor şi condiţia esenţială pentru a fi recunoscuţi ca aparţinând dimensiunii spirituale a divinităţii.

Fiindcă Dumnezeu se uită în sufletul omului, orice alte accesorii, inclusiv de ordin material, sunt de prisos în încercarea de a-I câştiga graţia. Doar el, sufletul, este plămădit din „material” divin, iar dacă îl camuflăm cu pământul din noi, cu toanele şi dorinţele firii pământeşti, cum ar mai putea răzbate prin acest înveliş grosier şi urât mirositor, strigătul către Providenţă?

„Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om" (Matei 15:11). "Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele – iată lucrurile care spurcă pe om” (Matei 15:19-20), ne învaţă Biblia.

Cum ar putea, oare, un om „spurcat” să fie primit ca să calce prin ţinutul imaculat al păcii şi dragostei lui Dumnezeu? Aşa este, vom zice, dar cum rămâne cu mila lui Dumnezeu faţă de păcătoşi? Nu este El bun şi ne iartă, acceptându-ne aşa cum suntem?

Cuvântul „pur” are conotaţie de „curăţat” sau „golit” de aspecte care duc la schimbarea caracteristicilor originale (uneori şi originare). Un spirit nu poate fi curat şi, în acelaşi timp, încărcat de ură şi parazitat de viermele egocentrismului sau perfidiei.

Un suflet iertat nu presupune că primeşte şi purificarea, aceasta din urmă fiind doar rezultatul unei transformări voite şi conştiente. Tâlharul de pe cruce, răstignit alături de Isus, a beneficiat de această schimbare a inimii, pe cât de rapidă, pe atât de radicală. Dezbrăcându-se de haina lucitoare a mândriei şi abandonând cuţitul gândurilor rele, a venit în faţa lui Dumnezeu, cu propriul suflet în palme. Şi astfel, a fost recunoscut şi primit alături de Hristos.

S-ar putea spune că omul neprihănit umblă cu sufletul „la vedere”: fără ascunzişuri, fără prejudecăţi, pregătit să se pună la dispoziţia tuturor, pentru a-i ajuta, gata să-şi reverse dragostea, grăbit să ierte totul, însetat după adevăr şi aşteptând dreptatea numai din mâna lui Dumnezeu.

Din păcate, nu întotdeauna reuşim să înţelegem că nu pot fi conectate şi puse în rezonanţă două entităţi de natură diferită: un suflet pervertit cu puritatea divină, întunericul cu lumina. Aşa se explică faptul că doar rugăciunea izvorâtă dintr-o inimă curată, smerită şi nepervertită poate face conexiunea cu Împărăţia lui Dumnezeu.

„Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea”- spune Isus în Evanghelii. Pentru astfel de inimi, de copii, Dumnezeu este dispus să ţină poarta Cerurilor nu doar descuiată, ci permanent larg deschisă, permiţând acesul direct la puterea Lui. Mai mult decât atât, simplul gând sau dorinţa celui curat la suflet ar putea fi, de cele mai multe ori, suficiente pentru declanşarea intervenţiei divine, înainte chiar de a fi cerută, deoarece conexiunea cu divinitatea se face, în acest caz, instantaneu.  

Tocmai de aceea, Isus îşi învăţa ucenicii să se roage în cuvinte scurte şi simple, răspunsul lui Dumnezeu nefiind proporţional cu lungimea rugăciunii, ci cu gradul de puritate al inimii.

„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi” (Matei 6/7-8)

Să ne schimbăm deci gândurile şi faptele, pentru că ele sunt mesagerii care ajung înaintea noastră la uşa lui Dumnezeu, pe care întotdeauna ne-ar plăcea s-o găsim deschisă...