La brânci cu diavolul

Pentru versiunea audio a acestui text click ->>  http://rulerofmyheart.wordpress.com/2011/05/23/wrestling-with-the-devil-la-branci-cu-diavolul/

Săptămâna trecută, marţi mai exact (3.05.2011), mă aflam în biserica din satul meu (Galşa). Deşi eram puţini la număr, rugăciunea era însoţită de Duhul Sfânt.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine însă pe la mijlocul rugăciunii ascultam cu atenţie propriile-mi cuvinte şi nu puteam să cred că sunt eu. Mi-am dat seama că avem un acces de credinţă, dar totuşi îmi părea exagerat ceea ce spuneam şi deşi îmi părea exagerat, nu mă puteam opri. Prin ochii credinţei Îl vedeam pe Dumnezeu ajutându-mă până la sfârşitul vieţii, şi, având imaginea aceasta în minte şi credinţa aceasta în suflet îi mulţumeam plângând. ‘’Doamne, îţi mulţumesc pentru viitorul fericit pe care l-ai pregătit pentru mine; îţi mulţumesc pentru eliberarea pe care ai pregătit-o pentru mine. Îţi mulţumesc că eşti acela care Te vei îngriji de evenimentele care urmează să se întâmple în viaţa mea, procesele care în mod normal durează o veşnicie, au să se rezolve cât aş clipi.’’ şi am continuat, şi în timp ce mă rugam astfel am început să experimentez o nouă emoţie pe care nu o mai simţisem până atunci.

La finalul rugăciunii m-am ridicat de pe genunchi şi m-am aşezat. Dacă mi-aş fi văzut chipul, pot să pariez că strălucea, dar nu cuprins de o lumină vizibilă ci luminat de pacea lăsată de Dumneze, pace care mereu lasă semne vizibile pe chipul unui om. Eram convinsă că Dumnezeu avea să fie cu mine până la sfârşitul zilelor mele.

Copil în credinţă, nu am putut anticipa ceea ce avea să se întâmple. Aveam un puternic gust al încrederii pe buzele sufletului, aveam credinţă deplină. Mai târziu am ajuns să mă întreb în cine aveam încredere de fapt în acele momente, în Dumnezeu ori în mine. Da, părăsind biserica simţeam că nimic nu mă poate atinge şi subit credeam că sunt vrednică, că făcusem ceva ca să merit această binecuvântare a lui Dumnezeu.

Trebuie menţionat că există o diferenţă între a crede că putem face orice şi asta cu ajutorul Domnului şi a ne încrede în puterea noastră independenţi de Dumnezeu.

Acum, revenind la evenimentul de marţi pot să spun că aveam încredere în Dumnezeu şi aveam încredere în faptul că Dumnezeu avea să se îngrijească de mine, şi, toate lucrurile aveau să se rezolve. Situaţia mea în ziua aceea a fost mai mult decât fericită, avusesem mai mult de două luni de pace şi binecuvântari din abundenţă. ’’De aici ţi s-a tras ţie tot optimismul ăsta.’’, da. Însă, ziua de miercuri a adus cu ea buclucul ei, ziua de joi de asemeni, vineri seara am început să mă întreb ce se va întâmpla cu mine… Sâmbătă, în timp ce studiam mi-am amintit de modul lui Dumnezeu de a îmi răspunde Mi-am amintit de rugăciunea mea şi imediat după aceea am ştiut că este un test. Sâmbătă am avut o discuţie cu tata, şi i-am zis că mi se pare puţin ciudat felul acesta a Lui Dumnezeu de a mă învăţa. Credeam că am înţeles, mi-am zis că este o încercare şi că pot să am încredere în Dumnezeu.

A doua zi la biserică m-am simţit extraordinar. Îmi spuneam că ştiu ce trebuie să fac de acum înainte. Da, dar până luni am uitat. Trecusem iarăşi în starea aceea de necredinţă o dată fiind pusă în faţa unor situaţii neplăcute. Când s-a făcut seară, priveam retrospectiv la ziua ce trecuse şi am oftat. Parcă auzeam undeva în mintea mea o voce zicându-mi:

-Ziceai că înţelegi, nu?
- Da Doamne, dar am înţeles.
-Atunci ce s-a întâmplat astăzi cu tine? … am tăcut.
Mă întrebam şi eu ce s-a întâmplat, nu puteam să îmi răspund.
-Ce ţi-ai zis sâmbătă seara?
- Ce mi-am zis? am răspuns defensiv.
-’’Acum ştiu, am să fiu tare, am să reuşesc. Acum ştiu despre ce e vorba.’’
-Şi cu ce am greşit?
- Încă nu ai înţeles?
-Nu, dar te rog nu mă lăsa iarăşi de capul meu. Zi-mi cu ce am greşit fiindcă nu înţeleg.
-Trebuia să spui ‚Da Doamne, înţeleg care este planul Tău şi vreau să îţi arat că am încredere în Tine chiar şi atunci când toate circumstanţele îmi arată că de fapt nu eşti cu mine.’, trebuia să îmi ceri să fiu cu Tine, să te ajut să crezi până în final. Dacă mi-ai fi cerut asta, miercuri nu ai fi avut nici cea mai mică problemă în a accepta problemele care s-au ivit. Evenimentelor de joi le-ai fi făcut cu mâna din mers.
-Îmi pare rău…

E greu să te smereşti, şi sunt de acord cu Dumnezeu, cel puţin în cazul meu această metodologie de a preda smerenia funcţionează. Dacă ar fi să mă gândesc aud teoria aceasta zilnic, ori cel puţin în fiecare dumincă şi totuşi, cu cât auzim mai des un lucru cu atât îl ignorăm mai mult fiindcă noi credem că nu putem trage o învăţătură nouă dintr-o scriere veche, predicată deja.

P.S.: Au trecut trei săptămâni de când Dumnezeu mi-a vindecat rinichii la o seară de rugăciune. Ne rugam pentru oamenii bolnavi şi eu nu am îndrăznit să mă rog pentru mine, erau alţii care aveau suferinţe mai mari dar Dumnezeu s-a îndurat de mine. În decembrie 2009 am fost internată în spitalul, diagnosticată cu pietre la rinichi. Au fost zile oribile, trei ore de somn, chinuită când de frisoane, când de febră, dezhidratată iar eu mă rugam să nu trebuiască să mă operez fiindcă aveam probleme financiare şi nu doream ca ai mei să intre în datorii pentru mine. Dumnezeu m-a ajutat şi am eliminat pietrele, în dimineaţa zilei de Crăciun tatăl meu şi mama mea m-au dus acasă. În doar câteva zile slăbisem foarte mult.

Consecinţele simplei prezenţe a acelei pietricele în rinichiul meu stâng au fost mari şi dureroase însă nimeni nu ştia. Începusem să am probleme când urinam, uneori urinam de două ori pe zi, alteori o dată, asta îmi provoca dureri. Dacă stăteam doar puţin de tot în frig, durerile de rinichi nu mă mai lăsau. Am cumpărat cel mai ieftin tratament pe care l-am găsit, sperând ca durerea să dispară… nu a dispărut.

Tot într-o zi de marţi, un vas de lucru al Domnului s-a ridicat în biserică, s-a apropiat de mine şi mi-a spus ’’Ai o durere în trupul tău de care Dumnezeu vrea să te elibereze.’’. De când ajunsesem în biserică rinichii mă dureau teribil, nu ştiam cum să stau ca să nu simt durerea atât de puternic. Nimeni nu ştia de aceste dureri ale mele, nici măcar părinţii mei. Ştiam că tratamentul, dacă exista unul care să mă vindece complet, era scump dar mila Lui Dumnezeu este un dar pentru care nu trebuie să plătim.
De trei săptămâni urinez normal, de mai multe ori pe zi, fără dureri. Acum spuneţi-mi voi, nu e grozav Dumnezeul meu? Eu cred că este.