Îngrijorarea

   Sf. Ioan al Crucii avertizează împotriva unui spiritus vertiginis care ne ispiteşte când ne rugăm, un spirit turbulent ca un vârtej care ne lasă capul învârtindu-se şi ne strânge stomacul ghem. Acel spirit se instalează în mine când se apropie termenele-limită, când membrii familiei trec prin crize şi când aparatele mecanice nu mai funcţionează. Vreau să meşteresc şi să repar lucrurile, iar rugăciunea pare un răspuns mult prea lent şi total neproductiv. Urmărirea ştirilor poate induce acelaşi spirit, deoarece stârneşte în noi motive de îngrijorare: atacuri teroriste, scăderea resurselor de petrol, gripa aviară, încălzirea globală, o recesiune economică.

   Apoi, citesc cu uimire cuvintele lui Pavel din Filipeni: "Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri." O scurtă trecere în revistă a biografiei lui Pavel - temniţă, izbăvire în clipele de mare strâmtorare, dispute publice, boală, naufragiu - face ca acest sfat să pară aproape de neconceput, mai ales când observ că epistolele lui Pavel au fost redactate într-o închisoare, unde se afla "în lanţuri". Apostolul continuă: "Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus."

   Într-o epistolă adresată unor oameni ce îndurau persecuţia, apostolul Petru le dă un sfat similar: "Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi." Am lăsat ca îngrijorarea să-mi împiedice rugăciunea. De fapt, trebuie să văd rugăciunea ca pe un loc unde să-mi las îngrijorarea, enumerând grijile mele cât se poate de concret şi cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru eliberarea mea de poveri. Pot avea oare încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu de a înlocui îngrijorarea cu un duh de pace care să-mi "păzească" gândurile şi inima?

   Descrierea făcută de Pavel păcii care întrece orice pricepere se regăseşte ca un ecou la Isus, care spunea: "Vă las pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea." Învingerea acelui spiritus vertiginis  înseamnă demascarea păcii pe care mi-o flutură pe dinainte lumea ca pe o minciună. Când dau drumul la televizor, primesc la fiecare minut potop de asigurări că voi găsi pacea mult dorită; dacă voi cumpăra pastila cutare, voi bea bere cu conţinut scăzut de dioxid de carbon, voi urca la volanul unui automobil cu grad mare de siguranţă, sau voi semna o poliţă de asigurare pe viaţă care să garanteze confortul financiar al familiei mele. În mod cert, Isus s-a gândit la cu totul alt fel de pace, mai ales că El n-a avut parte de nici unul din aceste răsfăţuri la vremea Lui, şi a murit la o vârstă tânără după ce şi-a dus la bun sfârşit lucrarea pe pământ.

   Aclamat ca un făcător de minuni şi Mântuitor al Israelului, Isus a fost îmbulzit de gloatele care-L implorau să le scape de necazuri, să le vindece bolile, să le binecuvinteze copiii, să le salveze poporul, să scoată demonii. Uneori, după câte o zi încărcată în care era înconjurat de grijile mulţimii, Isus se trezea în zori, cu mult înainte de răsăritul soarelui şi se ruga; alteori se retrăgea din faţa mulţimii dezlănţuite traversând cu barca un lac din apropiere în căutarea liniştii şi păcii. Pentru El, rugăciunea era un refugiu. El şi-a lăsat în urmă, într-o grădină, propria îngrijorare pentru suferinţa şi moartea Lui înainte de a înfrunta judecata şi răstignirea care-L aşteptau. Isus a cunoscut secretul transferării îngrijorărilor.

   Cartea Scrisori din deşert de Carlo Caretto relatează povestea unui director italian foarte ocupat, care, în 1954, s-a alăturat organizaţiei "Fraţii mai mici ai lui Isus" din deşertul Algeriei pentru a pune bazele unui centru de rugăciune retras şi liniştit pe pământ musulman ostil. Înainte de acest episod, Caretto fusese un om al acţiunii, cel care le făcea pe toate. A simţit îngrijorarea omului ocupat să facă lucrări importante pentru Dumnezeu.

   Vreme de mulţi ani am crezut că sunt "cineva" în biserică. Ba chiar îmi imaginasem această structură de vieţuire sacră a bisericii ca pe un templu susţinut de multe coloane, mari şi mici, fiecare sprijinindu-se pe un umăr de creştin. Gândeam că şi propriul meu umăr poate să susţină o coloană, oricât de mică... Niciodată nu era destul timp să le faci pe toate. Alergai de dimineaţă până seara, de la un proiect la altul, de la o întrunire la alta, dintr-un oraş în altul. Rugăciunea era expediată în grabă, conversaţiile se derulau frenetic, şi inima era cuprinsă de agitaţie.

   Caretto istoriseşte mai departe cele întâmplate într-o zi, în vreme ce stătea îngenunchiat în nisip:

   Brusc, m-am dat înapoi, ca şi cum aş fi vrut să mă eliberez de o greutate. Ce se întâmplase? Toate erau la locul lor, neclintite. Nici o mişcare, nici un sunet. După douăzeci şi cinci de ani pricepusem, în sfârşit, că nimic nu-mi mai apăsa umerii şi că acea coloană era numai născocirea mea - iluzorie, ireală, rodul imaginaţiei şi al vanităţii mele... Greutatea lumii apasă în întregime pe Cristos cel Răstignit!

   Descopăr că rugăciunea nu trebuie să fie "productivă", în sensul obişnuit al cuvântului. Îmi petrec majoritatea orelor încercând să rezolv îndatoririle din ziua respectivă. Rugăciunea oferă un timp pentru a lăsa departe lista de îngrijorări - sau, mai degrabă, de a I le prezenta lui Dumnezeu - de a ne destinde, de a lăsa gândurile să zboare libere, de a sorbi totul cu nesaţ, de a găsi un răgaz peste zi, de a cultiva încrederea. Se întâmplă totuşi un lucru ciudat. Constat că atunci când îmi rezerv timp, devin mai productiv. Iau hotârâri mai clare şi fac mai puţine greşeli sub impulsul de moment. Par mai puţin deranjat când lucrurile nu merg cum ar trebui. Iureşul ameţitor tinde să se îndepărteze. (fragment)