În Valea Pierderii -2-

În Valea Pierderii

   Considerând cât de abruptă se prezentase coborârea în vale, aceasta fu surprinzător de uşoară, dar poate că totul se datoră faptului că Mult-Temătoarea dori cu toată fiinţa ei să fie plăcută Păstorului. Cumplita privire aruncată în acel abis al unei existenţe fără Păstor îi înspăimântase inima încât avu impresia că nu avea să mai fie niciodată cea dinainte. Experienţa îi deschisese ochii asupra faptului că în străfundul propriei inimi nu sălăşuia de fapt, decât o singură dorinţă fierbinte, dar nu după toate acele lucruri pe care i le promisese Păstorul, cu după Însăşi Persoana Lui. Tot ceea ce îşi dorea era să-L poată urma o veşnicie. S-ar fi putut să mai existe şi alte dorinţe destul de puternice mai aproape de suprafaţa firii ei, însă de acum devenise conştientă că adâncurile fiinţei ei aveau forma aceea pe care nu putea să o umple nimic sau să o mulţumească nimic altceva decât El Însuşi. Nimic altceva nu conteaza decât iubirea pentru El şi ascultarea de El ' îşi spunea. A iubi este o continuă suferinţă şi tristeţe, dar este minunat să-L iubeşti în ciuda tuturor acestora, iar dacă nu L-aş iubi aş înceta să mai exist.

   Următorul lucru surprinzător fu acela că, dupa aerul proaspăt de munte, valea dădu pentru început impresia unei fortăreţe, dar nu după mult timp se dovedi a fi un loc frumos şi liniştit, de un verde intens, cu flori acoperind câmpurile şi malurile râului care curgea paşnic prin vale. Ciudat, însă, acolo jos, în Valea Pierderii, Mult-Temătoarea se simţi mult mai odihnită, mai liniştită şi mai mulţumită decât în oricare parte a călătoriei înteprinse pâna acum. Se păru că până şi cele două tovarăşe ale ei avură parte de unele transformări mai deosebite. Ele continuară să o ţină de mână însă atingerea lor nu mai fu resimţită ca suferinţă şi nici ca tristeţe. Parcă mergeau pur şi simplu pe lângă ea şi se ţineau de mână ca semn al prieteniei şi de bucuria de a fi împreună. Mai mult, ele cântau tot timpul, uneori într-o limbă complet deprinsă de Mult-Temătoarea, dar când aceasta le întrebă semnificaţia cuvintelor ele nu făcura altceva decât să zâmbească şi să clatine din cap.

   Acesta e unul din cântecele cântate de cele trei călătoare în Valea Pierderii, cuprins în cartea veche de cântări, pe care Mult-Temătoarea o îndrăgise aşa de mult:

"Eu sunt a iubitului meu şi el doreşte de mine".

   Este adevărat că în momentul în care Mult-Tematoarea privi munţii de pe cealalta parte a văii se întrebase cum aveau ele sa ajunga la escaladarea lor, dar în realitate se descoperi aşteptând liniştită şi împăcată cu gândul că va umbla prin vale atâta timp cât va găsi Păstorul cu cale. Un lucru o mângâie în mod special: după dificultatea şi alunecuşul drumului de pe munte, unde ea se împiedicase şi schiopătase atât de dureros, observă că pe acele câmpuri verzi şi liniştite putea să se plimbe fără a se poticni şi totodată fără a-şi simţi rănile, cicatricile şi rigiditatea. Totul păru parecum ciudat pentru ca, bineînţeles, ele se aflau tot în Valea Pierderii. Şi aparent ea se afla acum în locul cel mai îndepartat de Înălţimi de la începutul călatoriei ei şi pâna acum. Într-o bună zi Îl întrebă pe Păstor despre acestlucru, căci cel mai minunat era faptul că El le însoţise pe multe porţiuni până în vale, spunându-le că acesta fusese cândva locul Său preferat de plimbare.

   Ca răspuns la întrebare, El spuse:

   "Mă bucur că şi tu începi sa înveţi să apreciezi valea, dar cred că altarul pe care l-ai ridicat înainte de a începe coborârea, ţi-a uşurat drumul."

   Aceste vorbe o mirară şi spuse:

   "Dar am observat că după fiecare altar pe care l-am ridicat la cuvântul Tău, drumul a devenit mai greu şi mai provocator."

   El zâmbi din nou şi făcu observaţia că lucrul cel mai important atunci când construieşti altare este că aparentele imposibilităţi se transformă în posibilităţi, iar faptul că de această dată momentul îi adusese pace şi nu zbucium fu un lucru bun.

   În timp ce vorbi, ea putu vedea pe chipul Lui o privire oarecum ciudată şi pătrunzătoare care, în ciuda faptului că era plină de gingăşie, exprima totuşi ceva nedefinit şi nou pentru Mult-Temătoarea. I se păru că sesizează o anume întrepătrundere a două atitudini, nu chiar de milă - nu, nu acesta e cuvântul potrivit - ci de o compasiune nemaiîntâlnită alături de o fermitate de neclintit.

   Constatând acestea, ea îşi aduse aminte de vorbele unui slujitor:

   "Dragostea este frumoasă, dar în acelaşi timp cumplită - cumplită în fermitatea ei de a nu îngădui existenţa nici unui reziduu necurat sau păcătos în cel iubit."

   Reamintindu-şi acestea, Mult-Temătoarea gândi în sinea ei:

   "Nu va fi mulţumit nicidecum până nu va face din mine ceea ce a hotărât El că trebuie să fiu."

   Şi pentru că încă era Mult-Temătoare şi nepregătită pentru schimbarea de nume, ea adaugă cu o undă de teamă:

   "Mă întreb ce are de gând să facă în cele ce urmează şi dacă va fi într-adevăr foarte dureros?"