În Valea Pierderii

   În Valea Pierderii

   Ceaţa se ridicase de pe munţi şi soarele strălucea, ceea ce făcea drumul să pară mult mai plăcut  si uşor, cum nu mai fusese demult. Cărarea încă mai conducea de-a lungul versantului muntelui fără să urce, până într-o zi, când după o cotitură priviră în jos, înspre o vale adâncă. Spre surprinderea lor, cărarea plonja de-a dreptul într-acolo, la fel ca la începutul călătoriei, când Mult-Temătoarea fu condusă în Egipt. Toate trei se opriră şi se priviră, apoi se uitară jos în vale şi de acolo spre partea opusă. Acolo asccensiunea se înfăţişă atât de abruptă şi de înaltă, depăşind-o chiar pe cea din Prăpastia Lezării. Observară că, pentru a ajunge jos şi apoi din nou sus pe partea opusă, ar fi avut nevoie nu numai de un imens efort şi multă putere, dar şi de TIMP ÎNDELUNGAT.

   Mult-Temătoarea stătu şi privi fix şi în acele momente avu expresia celui mai dur şi dificil test al întregii ei călătorii. Oare era dată la o parte din nou, de această dată mai crâncen ca înainte? Ajunseseră deja în ascensiunea lor mai sus ca niciodată. Cu siguranţă, dacă poteca pe care mergeau ar fi început să urce, ele ar fi ajuns în curând la zona de zăpadă şi s-ar fi apropiat de adevăratele Înalţimi, acolo unde nici un vrăjmaş nu ar fi putut să le urmărească şi unde drumul le ducea într-o vale la fel de joasă ca Valea Umilinţei. Toată altitudinea cucerită în urma acestei călătorii lungi şi anevoioase va fi pierdută de acum şi VA TREBUI SĂ IA TOTUL DE LA CAPĂT, ca şi când nici n-ar fi existat lunga călătorie, greutăţile şi încercările.

   Privind jos în adâncimile văii, inima Mult-Temătoarei amorţi. Pentru prima dată în decursul călătoriei, ea se întrebă în mod real dacă rudele ei nu avuseseră până la urmă dreptate şi dacă nu ar fi procedat mai bine să nu-L fi urmat pe Păstor. Cum sa poţi să urmezi o persoană care îţi cere atât de mult, care îţi solocită lucruri imposibile, care îţi ia totul? Dacă ar merge acolo jos, ar pierde tot ce câştigase până acum în călătoria pentru a ajunge pe Înălţimi. N-ar fi mai aproape de împlinirea promisiunii ca atunci când pornise din Valea Umilinţei. Preţ de o secundă neagră şi groaznică Mult-Temătoarea luă în considerare chiar faptul de a nu-L mai urma pe Păştor şi de a se întoarce. Nu ar mai fi trebuit să meargă înainte. Nu exista nici o obligaţie. Ea urmase această cale ciudată împreună cu tovarăşele ei drept călăuze pur şi simplu pentru că fusese alegerea Păstorului pentru ea. Nu era drumul pe care dorise ea să meargă în mod firesc. Acum venise momentul propriei ei alegeri. Tristeţea şi suferinţa ei puteau fi curmate de îndată şi ar fi putut fi curmate de îndată şi ar fi putut să-şi planifice viaţa aşa cum şi-ar fi dorit-o, FĂRĂ PĂSTOR.

   În acea clipă teribilă, Mult-Temătoarei i se păru că privi într-un adevărat abis al groazei, într-o existenţă în care nu era nici un Păstor pe care să-L urmezi sau în care să te încrezi sau pe care să-L iubeşti - nici un Păstor, nimic în afară de eul ei oribil. Chiar şi după aceea avu impresia că aruncase o privire în Iad. În secunda următoare Mult-Temătoarea ţipă.

   "Păstorule! Păstorule, ajută-mă! Unde eşti? Nu mă părăsi!"

   Imediat se agăţă de El, suspinând şi tremurând din cap până în picioare.

   "Poţi face orice, Păstorule. Poţi să-mi ceri orice - numai NU MĂ LĂSA SĂ MĂ ÎNTORC. O, Domnul meu, nu mă lăsa să Te părăsesc şi nici să nu mă întorc din drumul care merge după Tine. Dacă mă poţi decepţiona, Doamne, în ceea ce priveşte picioarele de căprioară, numele cel nou sau orice altceva, fie, da, fie şi aşa; numai nu mă lăsa să mă depărtez. Nu permite ca ceva, indiferent ce, să mă întoarcă din drum. Această cale părea aşa de greşită încât cu greu am putut crede că ea este cea bună."

   El o ridică şi o sprijini de braţul Său şi îi şterse lacrimile de pe faţă apoi spuse:

   "Nici vorbă să te întorci înapoi, Mult-Temătoareo. Nimeni, nici chiar inima ta mică de spaima, nu te pot smulge din mâna Mea. Nu este mai puţin adevărat că tu nu înţelegi acum; dar vei pricepe după aceea... oile Mele Îmi cunosc glasul şi merg după Mine. Eşti în perfectă siguranţă pe acest drum chiar dacă acum pare atât de greşit; acum îţi voi oferi o altă promisiune: Urechile tale vor auzi o voce în spatele tău zicând: Aceasta este calea, umblă pe ea... 

.................

   Un nou altar fu ridicat în locul de coborâre spre Valea Pierderii şi o altă piatră fu adăugată celor din punguţă. Apoi porniră călătoria descendentă, iar pe drum le auzi pe cele două călăuze cântând încet:

"Unde s-a dus iubitul tău,

Cea mai frumoasă dintre femei?

Încotro a apucat iubitul tău

Ca să-l căutăm şi noi împreună cu tine?"

   Păstorul Însuşi cânta:

"Iubitul meu s-a pogorât la grădina lui,

La stratul de mirezme,

Ca să-şi pască turma în grădini

Şi să culeagă crini."

   Apoi Mult-Temătoarea cântă ultimile două versuri cu inima atât de plină de bucurie încât până şi vocea ei nemelodioasă deveni alta, sunând la fel de frumos ca a celorlalţi.

.................