În şcoala adevărului

Ferice de omul căruia adevărul i se descoperă aşa cum este, iar nu prin asemănări -imagini- care se şterg şi prin cuvinte care se pierd. Mintea noastră adesea ne înşală şi simţurile noastre nu ajung departe. De ce folos este să ne batem capul cu lucruri ascunse şi întunecoase, pentru care, la judecată, nu vom fi osândiţi că nu le-am luat în seamă. Este o mare nebunie să lăsăm la o parte lucrurile folositoare sau chiar neapărat necesare, pentru ca să ne ocupăm de lucruri nefolositoare sau chiar păgubitoare, numai din curiozitate deşartă. ACEASTA ÎNSEAMNĂ A AVEA OCHI ŞI A NU VEDEA.

Şi ce ne pasă nouă de feluritele chipuri cum sunt judecate lucrurile. Cel căruia îi vorbeşte Veşnicul Cuvânt scapă de mulţimea plăcerilor omeneşti. Toate vin d ela acest Cuvânt, toate ne vorbesc de acest Cuvânt şi Cuvqntul acesta este Cuvântul care era de la început şi care ne vorbeşte şi acum. Fără acest Cuvânt nu ajungi la o pricepere lămurită şi la o judecata dreaptă. Cine îl află în toate şi pe toate le readuce la el, poate fi statornic cu inima şi poate avea pace cu Dumnezeu.

O, Veşnicule Adevăr, fă-mă una cu Tine în vesnica Iubire! Adeseori inima mi se îngreuiază de câte citesc şi aud; în Tine însă găsesc tot ce-mi doreste sufletul. Tacă învăţaţii toţi, tacă făpturile toate înaintea Făpturii Tale, Tu singur să îmi vorbeşti!

Cu cât mai mult se concentrează cineva asupra lucrurilor fundamentale şi cu cât este mai sincer, cu atât mai multe şi mai înalte lucruri va înţelege, căci atunci lumina înţelegerii îi vine de sus. Sufletul curat, simplu si statornic nu se risipeşte nici chiar în mijlocul multelor treburi de care e plină viaţa, pentru că în afară face toate spre slava lui Dumnezeu iar înăuntru se sileşte să scape de dorinţele care vin din iubirea de sine, egoism. Ce te împiedică şi te tulbură mai mult dacă nu pornirile nestăpânite ale inimii tale? Omul bun şi predat lui Dumnezeu îşi rânduieşte mai întâi înăuntru tot ce are de făcut înafară. Şi în tot ce face, nu se lasă dus de pornirile păcătoase, ci supune acele porniri legii minţii sănătoase. Care luptă este mai înverşunată dacă nu a celui care vrea să biruie pornirile rele ale inimii sale? Şi silinţa noastră de căpetenie ar trebui să fie să ne biruim pe noi înşine din zi în zi să dobândim tot mai multă putere asupra noastră înşine şi în fiecare zi să facem un pas înainte pe calea desăvârşirii.

În viaţa aceasta, toată desăvârşirea îşi are nedesăvârşirea ei; şi toată cunoştinţa îşi are întunecimea ei. Smerita cunoaştere de sine este calea care te duce la Dumnezeu mai sigur decât cea mai adâncă străbatere în ştiinţă. Spunând aceasta, nu tăgăduiesc folosul ştiinţei, nici nu dispreţuiesc simpla cunoaştere a oricărui lucru, căci ea este buna în sine şi e de Dumnezeu lăsată; dar un cuget curat şi o viaţă sfântă sunt mai d epreţ decât orice ştiinţă si cunoştinţă. Deoarece majoritatea oamenilor caută mai degrabă să-şi îmbogăţească cunoştinţele decât să ducă o viaţă curată, de aceea rătăcesc adeseori şi aduc puţin rod sau n-aduc nici un rod.

De şi-ar da oamenii tot atât silinţa la stârpirea păcatelor pe de o parte, şi la sădirea virtuţilor pe de alta, câtă silinţă îşi dau la născocirea întrebărilor, cred că n-ar fi atâta nedreptate pe lume şi atâtea rele în popor. În ziua judecăţii, nu ne va întreba nimeni ce am citit, ci ce am făcut, nici dacă am vorbit frumos ci dacă am trăit o viaţă curată. Spune-mi unde sunt acum toţi acei domni mari şi învăţaţi pe care i-ai cunoscut când erau în viaţă şi se făleau cu ştiinţa lor? Alţii şed acuma pe scaunele lor şi nu ştiu dacă se mai gândesc la ei. Cât erau în viaţă, erau socotiţi a fi cineva, dar acum sunt daţi uitării.

O, cât de repede trece slava lumii acesteia!

Dacă ar fi fost potrivită viaţa lor cu cunoştiinţa lor, atunci ceea ce au citit şi au ştiut a fost în adevăr bine citit şi bine ştiut. Câţi se pierd însă prin deşarta ştiinţă a veacului acestuia pentru că nu le pasă de voia lui Dumnezeu! Şi pentru că le place mai mult să treacă drept oameni mari şi lăudaţi decât nişte oameni smeriţi la suflet, de aceea se pierd prin însăşi deşertăciunea lor. Mare cu adevarat este acela care are o dragoste mare. Mare cu adevărat este acela care este mic în ochii săi şi toată culmea cinstei omeneşti ca pe o nimica o socoteşte. Înţelept cu adevărat este acela care priveste toate lucrurile pamânteşti ca gunoi, ca sa câştige pe Cristos.

Şi, învăţat cu adevărat este acela care se leapădă de voia sa, ca să facă numai voia lui Dumnezeu.