În căutarea Tatălui

În căutarea Tatălui

Cami Sesărman

Mă aflam departe…

Pluteam pe o mare învolburată, agitată, ce părea că are să mă înghită din clipă în clipă. Valurile loveau fără milă, iar spuma lor amară îmi acoperea chipul. Mă simțeam singură, uitată, în suferință, ca și cum glasul meu nu mai ajungea nicăieri.

Rugăciunile mele au devenit mai scurte și mai reci, asemenea unor șoapte pierdute în vânt. Nu mai simțeam fiorul Sfânt ca altădată, nu mai ardea acea flacără care îmi lumina pașii. Nopțile nu mai erau liniștite, căci inima și gândul luptau continuu, unul împotriva celuilalt. Și eu rămâneam captivă între ele, frântă și obosită.

M-am plecat atunci în rugăciune și m-am cercetat amănunțit. Am văzut că nu mai sunt ca înainte, că nu mai arde focul iubirii Tale, Dumnezeule, în inima mea. Și atunci m-am înspăimântat. O grea întristare m-a cuprins. Respirația mi s-a scurtat, mâinile îmi tremurau, și îmi era teamă, Doamne… credeam că Te pierdusem.

Mă simțeam ca un copil care a pornit la drum cu Tatăl său de mână, dar care a ațipit o clipă. Iar când m-am trezit, Tata dispăruse. Am strigat, și nimeni nu mi-a răspuns. Am căutat cu privirea, dar nu L-am văzut. Nu mai știam încotro să mă îndrept. M-am panicat, simțeam cum inima îmi bate haotic, și am crezut că Tatăl meu m-a abandonat. Și apoi am plâns amarnic, cu lacrimi fierbinți care îmi ardeau obrajii.

Dar atunci am simțit o șoaptă dulce care mi-a spus să fac liniște… Am tăcut și mi-am plecat sufletul și inima în rugăciune. Mi-am amintit toate sfaturile părintești pe care Tatăl meu mi le dăduse când era lângă mine. Mi-am amintit de cea mai dragă și sfântă promisiune pe care mi-a făcut-o:

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.”

Și brusc m-am liniștit. Am simțit cum inima, care până atunci bătea haotic, începe să prindă ritmul păcii. Știam că trec prin vale. Știam că Tatăl meu mă iubește. Dar ispititorul îmi aducea tulburare și teama abandonului, ca o umbră grea care îmi șoptea minciuni.

M-am ridicat plină de putere și am început să înaintez. Mi-am spus: „Și singură voi continua să merg. Voi merge fără oprire, fără abatere, până ce mă voi întâlni cu Tata.”

Și am pornit din nou, cu pas grăbit, cu speranță și cu dor imens în piept, dorul după El. Mergeam într-un suflet să ajung Acasă. Știam că acolo Îl voi găsi din nou.

Au fost ploi, a fost și soare. Picăturile reci îmi biciuiau chipul, dar mă învățau să privesc spre cer. Mă bucuram de apus și de răsărit, culorile lor îmi mângâiau sufletul. Mă rugam. Îi vorbeam în șoaptă, chiar dacă nu Îl vedeam. Îi cântam cele mai frumoase imnuri de iubire, și parcă nu mai era așa de neagră noaptea.

Și la un moment dat, când am ridicat privirea… L-am văzut. Era dincolo de liman, mă privea zâmbind și mi-a făcut cu mâna. Am început să plâng de bucurie și am alergat în goană, direct în brațele Lui.

M-a strâns la piept, m-a cuprins cu dor și mi-a sărutat tâmpla obosită. Dar când m-am uitat în spatele meu, pe nisip se vedeau tot câte două perechi de pași, nu doar pașii mei.

Mi-am întors privirea către El, și El mă privea zâmbind… Mi-a spus:

„Credeai că iubirea Mea de Tată are sfârșit?

Că Îmi voi lăsa copilul iubit și răscumpărat?

Întotdeauna am fost chiar lângă tine, deși nu M-ai văzut.

Te iubesc cu o iubire sfântă, veșnică, o iubire fără apus.”

Ce liniștită eram în brațul Lui! Nimic nu mai durea. Toate rănile păreau vindecate în clipa aceea.

De mână, amândoi, am mers spre Casă, povestind despre tot și toate. Ce bine e lângă Tatăl meu! Ce odihnă și bucurie sfântă am atunci când El este aproape. Nu mai plec de aici niciodată.