Iertarea- pâinea noastră cea de toate zilele

IERTAREA – PÂINEA  NOASTRĂ  CEA  DE  TOATE  ZILELE

        Creaţi de Dumnezeu din aceleaşi componente şi funcţionând pe principii similare, oamenii îşi conştientizează condiţia şi acceptă că sunt egali, mai ales atunci când se confruntă cu NEPUTINŢA. În faţa bolii, necazului sau morţii, şi chiar în mijlocul bucuriei ori competiţiei, ajungem să simţim la fel unii cu alţii, urmare a unui puternic transfer emoţional, până la identificarea fiinţelor. De pildă, în cazul pierderii unei persoane iubite, toată lumea plânge cu toată lumea, ca un efect de masă, în care toţi sunt prinşi până la disoluţie în implacabila condiţie a muritorului.

          În cazul comiterii unei greşeli însă, aceeaşi majoritate are tendinţa de a se disocia de cel vinovat, pregătindu-şi piatra ca s-o arunce, fără să-şi închipuie vreo clipă că toţi purtăm, deopotrivă, vina păcatului. Nimeni nu este dispus să se recunoască în celălalt când vine vorba de imperfecţiuni şi, de aceea, ne grăbim să judecăm şi să pedepsim.

   Greşelile celor din jurul nostru devin, astfel, un fel de spini pe care nu-i putem accepta în preajmă, iar persoanele vinovate, nişte ciumaţi pe care evităm să-i mai primim în ogradă.

         Biblia spune că „păcatul este rodul firii pământeşti”. Din acest punct de vedere, caracterul fiecăruia din noi seamănă cu un măr care în interior ascunde un vierme. Acesta produce stricăciuni mai mult sau mai puţin vizibile. În cazul unora, mărul este aproape putred, la alţii însă, vătămătura este aproape invizibilă la suprafaţă. Cert este că, în fiecare din noi, există premiza alterării, punctul de eroziune care se poate transforma într-o scorbură respingătoare. În fiecare zi ne punem mărul imperfect pe masa lumii, dorindu-ne să-i treacă neobservate petele, să fie acceptat şi apreciat.

           Cu toţii ne dorim să fim iertaţi, dar, cu mare greutate, iertăm, „înghiţind” greşelile celor din jur. Se pare că sintagma populară „nu mă poate înghiţi”, ascunde un profund adevăr, fiindcă faptele deranjante ale semenilor, seamănă cu bulgării de sare. Nimeni nu mănâncă sarea direct cu lingura, în schimb, presărând-o şi amestecând-o în bucate, devine balsam pentru întregul corp, începând de la papilele gustative, până la cele mai  îndepărtate celule. Doar dizolvată până la ultima grăunţă, sarea devine ingredient agreabil şi indispensabil în hrana trupului. Mestecând o felie de pâine şi înghiţind-o, aparatul digestiv o va descompune cu răbdare până la „cărămizile” cele mai simple din care este alcătuit trupul, elemente ce vor fi absorbite apoi în umori, asimilate şi integrate perfect în celule.

         Câţi dintre noi, oare, suntem dispuşi să trecem prin exerciţiul dizolvării greşelilor altora în aluatul condescendenţei, milei şi dragostei, din care să facem zilnic, pâine pentru suflet? Sub această formă, uşor digerabilă, spiritul nostru va putea asimila „sarea” provenită din greşelile altora, fără să mai facă diferenţa faţă de cea provenită din peşterile propriei noastre firi. Altfel spus, erorile celorlalţi sunt, în esenţă, şi erorile noastre, aşa cum sarea are aceeeaşi structură şi proprietăţi indiferent de unde provine.

        Obişnuim să iertăm, însă fără a uita răul făcut; pretindem că ne iubim semenii, dar o facem numai când îşi evidenţiază virtuţile, nu şi defectele. Adevărata dragoste însă, are puterea „să acopere totul, să creadă totul, să rabde totul”  ( 1Corinteni cap.13), comportându-se ca un şuvoi inepuizabil care, izvorând din suflet, este capabil să asimileze şi să dizolve integral, fără să ajungă vreodată la saturaţie, greşelile celorlalţi. Se poate spune că dragostea, dacă nu se poate converti în iertare, este doar un fals sentiment, iar izvorul din inimă, este doar o baltă din a cărei apă viciată nu se poate adăpa nimeni şi nu se poate plămădi nici un aluat. Pâinea care ar rezulta, ar fi, cel mult, una a RANCHIUNII , în care se simte gustul neplăcut al bulgărilor de sare pietrificaţi. Fiind necomestibilă, ea nu hrăneşte şi nu zideşte, consecinţele fiind slăbirea şi deformarea spiritului până la caricaturizare.

    Acesta este unul din motivele pentru care Isus ne îndeamnă ca, atunci când semenii  vor păcătui împotriva noastră, să-i iertăm, nu doar de şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.(Matei cap.18) şi „să  nu apună soarele peste mânia voastră ”(Efeseni 4: 26, 27).

      Doar în aceste condiţii putem veni în faţa lui Dumnezeu cu mâinile încărcate de sarea propriilor păcate, să rostim rugăciunea ,, ...şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri....” (Matei 6:12)