Gravitaţie şi har

"Omul se naşte zdrobit. Trăieşte pentru a se reîntregi ciob cu ciob. Iar cleiul este harul lui Dumnezeu." (Eugene O.Neill)

   Simone Weil s-a mistuit o viaţă întreagă asemenea unei candele strălucitoare, având să se stingă la doar treizeci şi trei de ani. Provenită din rândurile intelectualităţii franceze, a ales să muncească la ferme şi în fabrici, hotărâtă să-şi asume declinul clasei muncitoare. Când armatele lui Hitler au năvălit în Franţa, a luat drumul exilului, alăturându-se Francezilor Liberi din Londra, unde a murit răpusă de tuberculoza care i se agravase din cauza subnutriţiei, dat fiind că refuzase să mănânce mai mult decât îngăduiau raţiile compatrioţilor săi aflaţi sub ocupaţie nazistă. Convertită la Hristos, această evreică a lăsat ca singură moştenire lumii o seamă de note şi jurnale disparate menite să consemneze călătoria profundă a unui pelerin spre Dumnezeu.

   Weil a ajuns la concluzia că două sunt marile forţe care guvernează universul: gravitaţia şi harul. Gravitaţia determină atracţia unui corp faţă de altul, astfel încât îşi măreşte neîntrerupt forţa conducând la o absorbţie progresivă a întregului univers. Acelaşi fenomen se produce în cazul fiinţelor umane. Noi înşine căutăm să ne extindem, să dobândim, să creştem în semnificaţie. Dorinţa de a fi "aidoma zeilor" a fost cea care i-a îndemnat, la urma urmei, pe Adam şi Eva să cadă în neascultare.

   "Din punct de vedere afectiv, încheia Weil, oamenii acţionează în virtutea unor legi tot atât de imuabile pe cât sunt cele formulate de Newton. "Toate mişcările naturale ale sufletului se supun unor legi de natura gravitaţiei fizice. Harul reprezintă singura excepţie." Cei mai mulţi dintre noi rămân prizonierii iubirii de sine, un câmp gravitaţional în contextul căruia "izbutim să închidem orice făgaş prin care harul ar putea străbate".

   În aceeaşi perioadă când Weil scria aceste rânduri, un alt refugiat din calea naziştilor, Karl Barth, nota că darul iertării, al harului îl tulbură mai adânc decât minunile lui Isus. Minunile năruie legile fizice ale universului; iertarea năruie legile morale. "Începuturile binelui se regăsesc în miezul răului... Simplitatea şi limpezimea harului - cine să le poată cântări?"

   Într-adevăr, cine să le cântărească? Am ocolit, abia, cu sfială arcul de cerc al harului, aşa cum dai un ocol unei catedrale prea măreţe pentru a o putea cuprinde dintr-o singură privire. Am pornit de la întrebările: ce tulburătoare descoperiri ne înlesneşte harul şi ce-l opreşte pe creştin să-l reverse cu mai multă dăruire? Mă opresc, acum la o ultimă întrebare: cum este un creştin pe deplin înzestrat cu har?

   Întrebarea pe care s-ar cuveni, probabil să o reformulez: cum arată un creştin pe deplin înzestrat cu har? Viaţa creştină, în opinia mea, nu se centrează, înainte de toate, pe percepte morale şi pe reguli, ci presupune mai degrabă un nou mod de a vedea lucrurile. Pot ieşi din sfera "gravitaţiei" spirituale doar atunci când încep să mă văd pe mine însumi ca un păcătos incapabil să fie pe placul lui Dumnezeu în pofida oricăror metode de autoperfecţionare ori lărgire a orizontului spiritual. Abia atunci mă pot întoarce spre Dumnezeu căutând un ajutor din afară - harul - aflând, spre uimirea şi tulburarea mea, că există un Dumnezeu sfânt care mă iubeşte deja cu toate defectele mele. Tot astfel, ies din sfera gravitaţiei atunci când văd în aproapele meu deopotrivă un păcătos iubit de Dumnezeu. Un creştin pe deplin înzestrat cu har este cel care priveşte lumea din jur prin "ochelarii de soare ai harului."