File din jurnalul unui fiu al pădurii

Ioan 5:14

        xxx

     Îmi place pădurea în care m-am născut.

Îmi plac copacii ei înalţi cu coroanele lor imense care acoperă cerul. Îmi place libertatea pe care mi-o oferă. Îmi place că pot face ce vreau în braţele ei umbroase ce miros atât de tare a pământ. Îmi place întunericul ei mătăsos care-mi ascute simţurile şi trăirile. Ochii ei prezenţi în fiecare copac mă privesc îngăduitor şi mângâierea lor mă face să mă simt în siguranţă.

          xxx

     Scriu noaptea în jurnal dar,  în pădure, parcă tot timpul e noapte.Dar eu ştiu că există şi lumină pentru că am văzut-o. La marginea pădurii şi dincolo de ea e o altă lume, plină de lumină; e verde şi fără niciun copac. Mi-e frică de această lume. Cum să trăieşti sub cerul liber, fără să ai unde să te adăposteşti?

          xxx

     De câteva zile îmi petrec tot mai mult timp privind la ceea ce se întâmplă dincolo de pădure.

Ascuns în tufişurile de la marginea ei şi purtând o mască în formă de tufiş, bine camuflat, am observat lumea fără umbră. Sunt oameni, oameni ciudaţi în această lume...

          xxx

     Mi-am făcut un obicei : să vin să-i pândesc de la marginea pădurii.Dincolo de ea, coboară o vale iar din vale se ridică imens,acoperind orizontul, un munte verde, o păşune ireală ce urcă pe verticală până deasupra norilor.  Oamenii Cărţii locuiesc acolo, în lumea fără niciun copac. I-am numit aşa pentru că atunci când se adună, citesc dintr-o carte şi fiecare individ poartă cu el mereu câte-o copie a acelei cărţi.

 Când mă întorc în pădure, copacii ei freamătă dispreţuitor...

          xxx

     Sunt fascinat de lumea Oamenilor Cărţii. De câtva timp, ei coboară pe rând în vale iar apoi urcă din nou muntele, fiecare din ei ducând în spate câte o piatră albă având o formă ciudată. O aşează pe păşune, se adună în jurul fiecăreia dintre ele, îngenunchează, şi îi aud murmurând. Apoi cântă, şi de fiecare dată cântecul lor mă înfioară. Pe urmă, îşi reiau actvitatea lor ciudată. Din nou coboară în vale, pe rând,şi din nou se întorc fiecare cu câte-o piatră...

     În pădure e din ce în ce mai frig şi din ce în ce mai întuneric. Ochii ei, care până acum mă priveau aprobatori, admirându-mi mişcările unduitoare, acum mi se par din ce în ce mai reci şi mai ameninţători.Copacii şuşotesc între ei şi mi s-a părut că aud şoapte ce mă ameninţă cu moartea...

     Aş vrea să fug, să cunosc oamenii aceia limpezi, dar cum să-mi părăsesc pădurea strămoşească?

          xxx

     Sunt epuizat. În pădure, în întuneric mă simt hăituit şi mi-e frică dar, mi-e la fel de frică şi de lumină...Mă ascund printre tufişurile de la marginea pădurii. Mi-am pus o mască de tufiş şi la ceafă...Sunt prins între două lumi şi îmi vine să urlu.Dar oare, mă poate auzi cineva?

          xxx

     Mult timp nu am înţeles ce făceau Oamenii Cărţii cu acele pietre. Mi se părea ceva inutil dar, în acelaşi timp, fascinant.     Acum am observat că pietrele acelea sunt în aşa fel dispuse încât formează pe păşunea verde, litere uriaşe, albe, strălucitoare.

     Pe muntele din faţa mea, acum scrie: " VINO, DOAMNE ISUSE! "

          xxx

     În disperarea mea, aseară, la marginea pădurii, am strigat şi eu aceste cuvinte şi s-a întâmplat o minune.  M-am transformat brusc,dintr-un fiu întunecat al pădurii, într-unul al luminii.

     Mâine cobor în vale. Mă duc să iau o piatră şi să urc muntele cel verde al Oamenilor Cărţii.

     Mă duc să-mi întâlnesc fraţii...