Ferice de cei milostivi

   Am înţeles adevărul exprimat de această Fericire de la Henri Nouwen, un preot care a predat la Universitatea Harvard. Când se afla în apogeul carierei sale, Nouwen s-a mutat de la Harvard într-o comunitate numită Daybreak, în apropiere de Toronto, pentru a se dedica unei munci deloc uşoare, la care a fost solicitat datorită prieteniei sale cu un om pe nume Adam. Acum Nouwen nu mai slujeşte unor intelectuali, ci unui tânăr, considerat de mulţi o fiinţă inutilă care nici măcar n-ar fi meritat să se nască.

   Iată cum îşi descrie Nouwen prietenul:

   Adam e un tânăr de douăzeci şi cinci de ani care nu poate vorbi, nu se poate îmbrăca şi nici dezbrăca singur, nu poate să meargă singur şi nu poate să mănânce decât dacă este ajutat. Nu plânge şi nu râde. Nu stabileşte contacte vizuale decât ocazinal. Are spatele deformat. Îşi mişcă necontrolat mâinile şi picioarele. Suferă de-o epilepsie severă şi, în pofida medicamentelor puternice care îi sunt administrate, are parte de puţine zile lipsite de crize puternice. Uneori, în momentele în care înţepeneşte brusc, scoate un geamăt înspăimântător. De câteva ori am văzut câte o lacrimă mare alunecându-i pe obraz.

   Îmi ia cam o oră şi jumătate să-l scol pe Adam, să-i dau medicamentele, să-l duc la baie, să-l spăl, să-l bărbieresc, să-l spăl pe dinţi, să-l îmbrac, să-l duc pe jos până la bucătărie, să-i dau micul dejun, să-l pun în scaunul cu rotile şi să-l duc în locul unde-şi petrece aproape întreaga zi, făcând exerciţii terapeutice.

   Odată, când l-am vizitat pe Nouwen la Toronto, l-am urmărit în timp ce se ocupa de Adam ca de obicei şi trebuie să recunosc că, pentru moment, m-am lăsat cuprins de îndoială, gândindu-mă dacă acesta era cu adevărat cel mai bun mod de a-şi folosi timpul. L-am auzit pe Henri Nouwen vorbind şi am citit multe din cărţile lui. Are multe lucruri de oferit. N-ar putea altcineva să preia sarcina acestei munci de rând care este îngrijirea lui Adam? Când am abordat subiectul, prudent, cu Nouwen însuşi, el mi-a spus că interpretasem lucrurile într-un mod cu totul greşit. "Eu nu renunţ la nimic", a accentuat el. "Eu, nu Adam, câştig cel mai mult din prietenia noastră."

   Apoi Nouwen a început să-mi înşire toate beneficiile. Orele petrecute cu Adam, mi-a mărturisit el, îi dădeau o pace interioară care îl împlinea în asemenea măsură încât făceau ca restul  îndeletnicirilor aşa-zise superioare să pară plictisitoare şi superficiale prin comparaţie. Dimineţile, când şedea lângă acest om neajutorat, rămas într-un stadiu infantil, pricepea parcă mai bine rivalitatea şi competiţia, obsesia cu care alergase după succes, atât în viaţa academică, cât şi în slujirea creştină. Adam l-a învăţat că "ceea ce ne face umani nu este mintea, ci inima, nu este capacitatea noastră de a gândi, ci aceea de a iubi". Privind fiinţa umilă a lui Adam, întrezărise "golirea" de care este nevoie înainte ca omul să fie umplut de Dumnezeu - acel fel de golire la care călugării din deşert au ajuns în urma multor căutări şi a unei discipline îndelungate.

   În tot restul interviului nostru, Henri Nouwen s-a învârtit în cerc, revenind la întrebarea mea, ca şi cum nu-i venea să creadă că fusesem în stare să-l întreb aşa ceva. A continuat să se gândească la alte moduri în care câştigase în urma relaţiei sale cu Adam. Într-adevăr, el  se bucura de un nou fel de pace sufletească, dobândită nu în edificiile impozante de la Harvard, ci stând la căpătâiul lui Adam care depindea de el până şi în cele mai elementare lucruri. Am plecat de la Daybreak simţindu-mă vinovat de propria mea sărăcie spirituală, eu, care îmi organizam atât de minuţios activitatea de scriitor, pentru a fi eficientă şi direcţionată precis cu un scop. Am descoperit că, într-adevăr, cei milostivi sunt fericiţi, pentru că ei, la rândul lor, vor avea parte de milă.