Expozitie de ecouri

Despre ce vorbesc, în general, creştinii? Aşa e, le place să vorbească despre lucruri reale, despre soluţii reale, despre probleme reale... Dar care e realitatea lor? Îmi imaginez o sală imensă, gazdă de vreo câteva mii de ani, a unei enorme expoziţii de pictură. Sunt prezentate tablouri atingând orice subiect posibil: viaţă, moarte, bucurie, fericire, durere, singurătate, obişnuit, abstract, absurd, limpede, extenuant, prietenie, etc. Este o mişcare continuă de noi veniţi, unii alăturându-se vreunui grup adunat în faţa tablourilor, alţii mai retraşi, privind de departe şi încercând să prindă şi ei câteva frânturi din explicaţiile celor care prezintă. Activitatea ghidului era foarte simplă la început, atunci când s-a deschis expoziţia. El pur şi simplu îi conducea pe oameni în faţa tablourilor, explicând, atunci când era cazul, la fel de pur şi simplu ce conţine şi exprimă fiecare tablou. Să luăm spre exemplu subiectul „viaţă”: „un tablou mare, luminos, transmiţând în acelaşi timp căldură şi linişte, dar şi prezenţa a ceva straniu, imposibil de identificat, a unui rău gata oricând să se dezlănţuie... Era mult albastru, atît de mult, încât puteai spune cu siguranţă că asta e culoarea preferată a celui care a pictat această minunăţie, un alb pur, transmiţând ideea biruinţei străbătea de la un capăt la altul pânza, înăbuşind urletul de neputinţă al culorii negre bătând în retragere... Forme încărcând atmosfera de simţăminte şi gânduri, combinaţii de culori dând impresia unor porţi care se deschid sau închid la primul contact cu privirea, apoi purtarea aceasta printr-un prezent, o stare imposibil de imobilizat în legătura aceea dintre tablou şi cel ce priveşte, totul purtând spre un viitor a cărui realitate era exprimată de culoarea roşu sângeriu a unui sigiliu...” Dialogurile dintre vizitatori şi prezentatorii acestei expoziţii erau de obicei liniştite, majoritatea celor veniţi având siguranţa competenţei gazdelor, la prea puţine întrebări, cei care prezentau trebuind să îşi întărească răspunsul printr-un: „sunt sigur de asta, exact aşa mi-a explicat Maestrul, am fost de faţă când a lucrat la realizarea lui”. În rest, claritatea explicaţiilor, siguranţa şi felul în care prezentau tablourile, aduceau mulţumire şi încântare privitorilor. Cei care reveneau des, devenind îndrăgostiţi de tablouri şi de Autorul lor, la un moment dat trăiau surpiza schimbării din simpli vizitatori în oameni de-ai Casei. Şi numărul lor nu era unul oarecare... Cu timpul, însă, lucrurile s-au schimbat. Prezentatorii, care prin dragostea faţă de Pictor şi vizitatori şi-au transformat ocupaţia în artă, au îmbătrânit, retrăgându-se încet şi devenind fiecare câte un mic detaliu al vreunuia dintre tablouri: „linişte”, „zâmbet”, „atingere prietenească”, „odihnă”... Cei care le-au urmat, au încercat o vreme să se lupte ca totul să rămână aşa. Dar vizitele făcute Autorului tablourilor au început să se rărească, fără să înţeleagă cum s-a întâmplat, s-au trezit foarte îngrijoraţi de siguranţa tablourilor, de atmosfera din galeria de artă, de ţinuta lor (cu timpul, chiar „ţinuta” vizitatorilor a devenint obligatorie)... Explicaţiile lor referitoare la temele abordate de Pictor au devenit tot mai „diluate”(am aflat şi eu de la cei care la rândul lor au aflat de la Maestru...). Cei care au studiat cauzele celor întâmplate şi au încercat să dea un semnal de alarmă, au fost repede îndepărtaţi (din cauza lipsei de tact de care au dat dovadă, din cauza răutăţii celorlalşi sau din amândouă motive), fiindcă produceau panică şi asta nu aducea nici un bine personalului sau musafirilor. Cu toate astea, cei cu adevărat interesaţi de rostul şi mesajul galeriei, odată ajunşi în faţa vreunui tablou trăiau experienţa unei înţelegeri tainice, speciale, era ca şi când Maestrul însuşi era acolo prezentându-şi opera... Apoi lucrurile au luat o întorsătură şi mai ciudată. Considerate a fi prea valoroase pentru a fi expuse publicului larg, tablourile au fost mutate în camere speciale la care aveau acces doar prezentatorii şi uneori familiile şi prietenii acestora. În ultimul timp, chiar uşile acestor camere fiind prea rar deschise, cheile unora probabil rătăcindu-se prin nu se mai ştie ale cui buzunare. Dar nu era ceva de dorit să fii unul din prezentatori. Feţele lor purtau nefericirea de care le era bolnav sufletul... S-au împărţit chiar în diferite grupuri, socotind că fiecare deţine o mai mare autoritate în a reprezenta pe Maestru. În locul minunatelor picturi, în dreptul locului în care atârnau cândva acestea, au fost aşezate cărţi, casete, cd-uri, (păreri ale unor mai mult sau mai puţin cunoscători), copii palide ale adevăratelor tablouri, menite a explica celor noi veniţi mesajul transmis de Autor prin creeaţiile astăzi invizibile. Când se solicita vreo explicaţie, răspunsurile prea rar mulţumeau. Nesiguranţa, uneori aroganţa şi lipsa simpatiei faţă de vizitatori au făcut ca numărul acestora din urmă să scadă, insatisfacţia şi neînţelegerea transformându-se în ură sau dispreţ faţă de Cel care a rânduit totul... Dorinţa unora de a cunoaşte opera Pictorului, s-a transformat  în curiozitatea de a studia fenomenul social în plină desfăşurare, în cadrul expoziţiei.

De la ceea ce „am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mâinile noastre” şi până la nesiguranţa unei „posibile variante”, de la „adevăr vă spun vouă astăzi”, la „asta e părerea mea”, drumul nu a fost foarte lung. Şi iată-ne aici. Slabe ecouri ale ecourilor înaintaşilor noştri. Nu toţi au fost şi nu toţi sunt la fel. Cine nu se simte „atins” de subiect, poate să treacă liniştit mai departe. Soluţia pentru cei avizaţi de subiect? Întoarcerea la cel care este Autor şi deţinător al explicaţiilor de care lumea are astăzi nevoie, redescoperirea cheilor şi a camerelor, repunerea în ordine a tablourilor şi cât mai grabnică redeschidere largă a uşilor pentru lumea întreagă. Coste cât ar costa.