Emoțiile harului sunt însoțite de o smerenie evanghelică -3-

Există un fel de oameni care critică faptele bune și înalță credința în opoziție cu faptele considerându-se persoane evanghelice, în opoziție cu cei ce au un duh legalist și lăudându-se că prezintă pe Hristos, Evanghelia și calea harului fără plată; în același timp ei sunt cei mai mari dușmani ai căii evanghelice a harului gratuit și cei mai periculoși oponenți ai creștinismului curat și smerit.

Există o pretinsă smerenie, o pretinsă moarte față de Lege și golire de sine, care este unul din cele mai mărețe și mai lăudate lucruri din lume. Sunt unii care se laudă mereu că au experimentat o lucrare amănunțită a Legii în inimile lor și că nu se mai bazează pe fapte pentru mântuire; însă convertirea lor miroase mai mult a duh de îndreptățire de sine decât tot ce am avut oprtunitatea să observ vreodată. Iar unii din cei care se cred goliți de sine și care sunt încrezători că s-au smerit până în țărână sunt plini până la refuz de gloria proriei smerenii și înălțați până la cer de opinia înaltă a propriei umiliri. Smerenia lor este o smerenie mândră, centrată pe sine, încrezătoare, de paradă, gălăgioasă, îngâmfată. Se pare că stă în natura mândriei spirituale să-i facă pe oameni mândri și ostentativi cu privire la umilința lor. Acest lucru apare la primul născut al mândriei printre fiii oamenilor care se numește -Sfinția sa- și anume omul fărădelegii, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau e vrednic de închinare; el se numește -robul robilor- și, ca să se dea în spectacol cu umilința lui spală picioarele unui mare număr de săraci la intrarea sa în funcție.

Cu totul altceva înseamnă să te golești de sine și să fii sărac în duh și cu inima zdrobită; acest lucru are cu totul alte efecte decât își imaginează mulți. E uimitor să vezi cât de mulți sunt înșelați cu privire la ei înșiși în această privință, imaginându-și că sunt foarte smeriți în timp ce ei sunt cei mai mândri, când purtarea lor este nespus de trufașă. În niciun alt lucru nu se vede atât de clar înșelăciunea din inima omului ca în această mândrie spirituală și neprihănirea de sine. Subtilitatea lui Satan apare în toată strălucirea ei în această manipupalre a persoanelor care suferă de acest păcat. Și poate că un motiv al acesteia este faptul că aici are cea mai mare experiență; el știe cum să se ajungă la aceasta; el e familiarizat cu izvoarele ei secrete: a fost păcatul lui. Experiența oferă un avantaj mare în conducerea sufletelor, spre bine sau spre rău.

Dar chiar dacă mândria spirituală este o fărădelege atât de subtilă și tainică, și apare de obicei sub pretxtul unei mari smerenii, există două lucruri -poate universale și sigure- prin care poate fi descoperită și distinsă.

Primul lucru e acesta: cel care se află în stăpânirea acestei boli are tendința să întrețină o părere înaltă referitoare la realizările sale religioase, atunci când se compară cu alții. Pentru el este normal să cadă pradă gândului că este un sfânt eminent, că este foarte înălțat între sfinți și că are experiențe deosebit de mărețe și înălțătoare. Limbajul secret al inimii lui este: Doamne, Îți mulțumesc că nu sunt că nu sunt ca ceilalți oameni! (Luca 18.11) și Sunt mai sfânt decât tine (Isaia 65.5 KJV). Unii ca aceștia sunt gata să se așeze în fruntea poporului lui Dumnezeu crezând că merită locul d eonoare și că acesta li se cuvine fără urmă de îndoială. Ei se așează în mod natural pe locurile de cinste, lucru pe care Hristos îl condamnă în Luca 14.7. Ei fac lucrul acesta grăbindu-se să-și aroge funcția și obligațiile unui șef, să conducă, să învețe, să îndrume, să sfătuiască. Ei cred că sunt călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori. Pentru ei este natural să creadă că trebuie să ocupe locul dictatorilor și a stăpânirilor în problemele religioase; astfel, ei pretind să fie numiți de oameni -Rabi- care înseamnă -Învățătorule- așa cum pretindeau fariseii, adică se așteaptă ca ceilalți să-i privească și să-i considere învățători în problemele religioase.

Dar cel a cărui inimă e stăpânită de smerenia creștină are cu totul alte înclinații. Dacă ne putem baza pe Scriptură, atunci trebuie să credem că un asemenea om ăși consideră realizările religioase ca pe ceva neimportant privindu-se pe sine mic între sfinți și unul dintre cei mai mici dintre ei. Smerenia sau adevărata umilință a minții, îi face pe oameni să-i socotească pe ceilalți mai buni decât ei înșiși:

În smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Filipeni 2.3

așa că ei sunt gata să creadă că li se cuvine locul cel mai de pe urmă și dispoziția lor lăuntrică îi conduce în mod natural să se supună acestei porunci a Mântuitorului nostru. Nu e natural pentru ei să-și asume funcția de învățător, dimpotrivă, ei sunt predispuși să creadă că nu sunt potriviți pentru aceasta, ci că alții sunt mai potriviți decât ei. Nu e natural pentru ei să creadă că îi pot învăța pe alții ei cred că trebuie să fie învățați.

Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire. Iacov 1.19

Să nu fiți mulți învățători. Iacov 3.1,2

Și toți în legăturile voastre să fiți împodobiți cu smerenie. 1 Petru 5.5