Emoțiile harului sunt însoțite de o smerenie evanghelică

Sunt mulți care spun mereu că sunt păcătoși dar care așteaptă să fie priviți ca niște sfinți renumiți și străluciți de către alții, crezând că li se cuvine, și e periculos să susții contrariul sau să te porți cu ei altfel decât cu cei mai buni creștini.

Sunt mulți care se plâng de inimile lor rele, de falimentele și de nevrednicia lor, care vorbesc de parcă s-ar considera cei mai de pe urmă sfinți însă, dacă un pastor le-ar spune același lucru în mod serios, în particular, și ar da de înțeles că se teme că sunt niște creștini nevrednici și slabi, crezând că are motive serioase să se gândească la lipsa lor de rod spiritual, la nevrednicia și falimentul lor, în comparație cu alții, aceasta ar fi mai mult decât pot ei să înghită - s-ar considera foarte insultați și ar fi în pericol să cultive resentimente față de un asemenea lucrător.

Mai sunt și alții care vorbesc mereu împotriva doctrinelor Legii și a unui spirit legalist dar care nu înțeleg deloc lucrurile împotriva cărora vorbesc. Un spirit legalist este un lucru mult mai subtil decât își imaginează ei, e prea subtil pentru ei.

El se furișează, lucrează și domnește în inimile lor, iar ei se fac foarte vinovați cu privire la acest lucru chiar în timp ce tună și fulgeră împotriva lui. Atâta timp cât un om nu este golit de sine și de îndreptățirea și bunătatea lui, în orice formă sau tipar, are un spirit legalist.

Un duh care se mândrește cu neprihănirea, moralitatea, sfințenia, emoțiile, experiențele, credința, smerenia sa, sau orice altă calitate a lui, este un spirit legalist. Înainte de cădere, Adam nu avea cum să cultive un spirit legalist -din cauza împrejurărilor sale, el putea căuta acceptarea prin propria sa neprihănire. Dar un spirit legalist prezent într-o creatură căzută și păcătoasă, nu poate fi decât mândrie spirituală, și invers, un duh mândru din punct de vedere spiritual este un duh legalist. Nu există niciun om de pe pământ care să fie înălțat la gândul propriilor experiențe și descoperiri, și care, privindu-le, să crească în proprii ochi, care să nu ajungă să se încreadă în experiențele lui și să-și facă o neprihănire din ele - chiar dacă folosește termeni umili și vorbește despre experiențe ca despre lucrurile mărețe pe care le-a făcut Dumnezeu pentru el, invitându-i și pe ceilalți să-L laude pe Dumnezeu pentru ele, totuși el este mândru de experiențele sale și le consideră ca fiind ale lui, de parcă experiențele sale i-ar da o demnitate specială. Și, dacă le consideră a fi o demnitate a sa, el crede cu necesitate că și Dumnezeu le consideră la fel, fiindcă el crede cu necesitate că opinia lui cu privire la ele trebuie să fie adevărată, și, prin urmare, consideră că și Dumnezeu le privește ca și el. Astfel, ajunge să creadă că strălucește în ochii lui Dumnezeu așa cum strălucește în ai lui. Așa că se încrede în ceva ce se află în lăuntrul lui, care să-l facă să strălucească în ochii lui Dumnezeu și să-l recomande înaintea Lui.

Cu această încurajare se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și așteaptă multe de la El. Lucrul acesta îl face să creadă că Hristos îl iubește și că dorește să-l îmbrace cu neprihănirea Lui, fiindcă presupune că El este fermecat de experiențele și de harul lui. Aceasta înseamnă să trăiești prin neprihănirea proprie. Asemenea persoane se găsesc pe calea cea largă înspre iad.

Sărmanii nefericiți înșelați, care cred că sunt atât de străluciți în ochii lui Dumnezeu când sunt un fum în nările Lui, când mulți dintre ei sunt mai odioși înaintea Lui decât cele mai necurate animale din Sodoma, care măcar nu aveau nicio pretenție la religia lor!

A face ce fac aceștia înseamnă să trăiești pe baza propriilor experiențe, conform adevăratului înțeles al expresiei și nu a face ca cei ce se folosesc doar de experiențele spirituale ca evidențe ale unei stări de har, primind în felul acesta speranță și mângâiere de la ele.