Doua puteri: simplitatea si sinceritatea

 Două puteri – simplitatea şi sinceritatea

   Conform axiomelor din domeniul matematicii, punctul este elementul geometric cu reprezentarea grafică cea mai simplă şi care, în ciuda definiţiei, reprezintă început şi reper în orice sistem. Nimeni dintre noi însă, nu şi-ar dori să fie un banal punct într-un colţ al spaţiului. Fiecare vrea să fie un complex de valori de factură morală, spirituală sau, cel puţin, materială, cât mai vizibil şi respectabil.

   Puţini ştiu însă, că două banale puncte sprijină o dreaptă ale cărei capete se pierd în infinit şi că doar trei puncte pot forma o suprafaţă plană întinsă cât un ocean fără margini. Putem trata punctul ca pe o invizibilă şi neimportantă entitate, dar universul care se sprijină pe el, îi acordă toată atenţia, fiindu-i pilon şi reper pentru toate mişcările sale.

   Oceanul, privit până la linia orizontului, pare o imensă coală de apă, o masă amorfă, calmă, blândă, greoaie şi inofensivă. Însă, dincolo de faţa-i caldă pe care oricine îşi poate odihni privirea şi gândul, se ascunde abisul cu lumea complexă a adâncurilor.

   Suntem obişnuiţi să ne ţesem în jur o aură de persoane importante, să trecem prin lume atrăgând atenţia şi admiraţia, să trăim sofisticat riscând chiar să devenim snobi. Ne face plăcere să locuim în case mari şi scumpe, înconjuraţi de cât mai multe lucruri, dar niciodată nu suntem dispuşi să urmăm exemplul melcului a cărui cochilie este proporţională cu dimensiunea lui. Nici unul nu poartă o casă mai mare decât i-ar fi necesară. Ar fi, cu siguranţă, o povară fizică în plus care l-ar ţintui pe loc, făcându-i imposibilă deplasarea şi condamnându-l astfel, la pieire.

   Mă întreb cât de mare este „cochilia” pe care ne-o ducem, fără să ne dăm seama că suntem la un pas de a fi striviţi sub greutatea ei. Câţi dintre noi aleargă zilnic sub povara grijii exagerate pentru opulenţă şi avere, pentru poziţii măgulitoare, pentru satisfacerea snobismelor de tot felul, pentru a părea ceea ce nu suntem cu adevărat, pentru a obţine glorii nemeritate, ori pentru a ne ascunde goliciunea sufletului în spatele hainelor sau zidurilor înalte şi frumos decorate? Mai crede oare, cineva în dictonul lui Seneca: „Pentru viaţa omului este suficientă pâinea şi apa; nimeni nu este atât de sărac încât să nu le aibă şi cel ce şi-a limitat dorinţa la acestea, se va putea întrece în fericire numai cu Jupiter, fiindcă adevărata bogăţie constă în a nu avea nevoie de ea”.

   De altfel, Biblia ne revelează, în cel puţin două exemple din Evanghelii, întreaga chimie a sufletului şi minţii când e vorba de bogăţie şi smerenie. Când Iisus şi-a recrutat ucenicii, nu i-a ales întâmplător din rândul oamenilor simpli, cei mai mulţi dintre ei fiind pescari ce trăiau la limita subzistenţei. Ştiindu-i preocupaţi doar de câştigul pâinii zilnice, le-a pus în valoare uriaşul potenţial spiritual şi mental rămas latent şi, prin urmare, disponibil pentru căutarea bogăţiilor de altă natură. Aşa se explică faptul că aceşti oameni simpli şi-au abandonat imediat mrejele şi bărcile şi au fost gata să-şi umple „cămările” cu învăţături şi înţelepciune divină. Îmbogăţiţi spiritual, nu şi-au mai dorit şi nu au mai făcut loc pentru lucrurile materiale ale acestei lumi.

   Exemplul biblic este unul extrem care demonstrează mecanismul de funcţionare al minţii şi sufletului când sunt hrănite din abundenţă cu valori spirituale: ne dezvoltă pe interior, astfel încât, într-o aparentă simplitate, vom semăna cu oceanul plat şi blând la suprafaţă, dar impetuos, consistent şi valoros în adâncime. Respectul pe care ni-l impune ne permite să-i încălcăm „teritoriul” scăldându-ne în apa lui, numai gleznele şi mâinile. Dincolo de aceste limite, doar protejaţi într-o corabie, îndrăznim să-i călcăm oglinda şi să-i întrerupem tăcerea.

   O aplicaţie a aceluiaşi mecanism de despovărare a omului de preocupări materiale este oferită de Evanghelia după Luca în pilda tânărului bogat în care Iisus îi face acestuia  recomandarea de a renunţa la bogăţie pentru a îndeplini toate condiţiile de intrare în graţia lui Dumnezeu. Ca să se fi produs acest lucru însă, bogatul ar fi trebuit să suporte mai întâi alchimia minţii, care să ducă la detaşarea acesteia de valorile materiale. La cei mai mulţi dintre noi acest proces poate fi foarte lent şi anevoios, rezultate spectaculoase obţinându-se doar printr-o relaţie strânsă cu Dumnezeu şi o sinceră dorinţă de eliberare de fascinaţia formelor şi aspectelor efemere ale vieţii.

   Simplitatea nu se referă doar la latura materială a vieţii, ci are şi conotaţie de modestie, blândeţe şi smerenie. Toţi cei care duc o viaţă spirituală intensă sunt percepuţi ca modeşti şi simpli, indiferent de treapta socială pe care se află. Acest gen de persoane poate fi catalogat, pe bună dreptate, ca oameni – ocean, care te copleşesc abia după ce ajungi să le cunoşti operele sau faptele, fiindcă nu-şi afişează nici o umbră de mândrie.

   Sinceritatea, soră bună cu simplitatea este una din cheile care deschide porţile Cerului, lucru confirmat în Predica de pe munte (Matei,cap5:8): „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Rugăciunea făcută în sinceritate are şanse să fie ascultată. Acelaşi lucru se întâmplă şi în relaţiile terestre. Se spune că sinceritatea te scoate aproape din orice dificultate, puterea ei de dezarmare a adversarului fiindu-i conferită tocmai de simplitatea şi puritatea adevărului.

   Minciuna, în schimb, se prezintă întotdeauna înarmată. Sofisticată şi zgomotoasă, deranjează şi irită. Seamănă adesea cu un drum împodobit cu trandafiri, ale cărui meandre însă, te rătăcesc în păduri, te prăbuşesc pe costişe abrupte sau te abandonează în mlaştini cu şerpi veninoşi. 

   Adevărul este o punte îngustă, dar dreaptă, care nu te duce în eroare niciodată fiindcă îi vezi întotdeauna ambele capete.

   Prin urmare, simplitatea ne eliberează din corsetul dorinţelor vremelnice, iar onestitatea, ne salvează din creuzetul minciunii.  De altfel, stă în firea oamenilor simpli şi smeriţi să aleagă calea cea dreaptă şi cinstită în relaţiile cu semenii, care le asigură libertatea interioară de care au nevoie să bată oricând la uşa lui Dumnezeu.