De ce insistă Dumnezeu asupra închinării

   Te-ai întrebat vreodată de ce insistă Dumnezeu să I se aducă închinare?

   Când fiicele mele erau încă mici, îmi plăcea să mă joc cu ele, întrebându-le: "Cine este bărbatul cel mai deştept, cel mai puternic, cel mai arătos, cel mai fermecător din lume?"

   Ele cugetau în linişte câteva momente, ca şi cum ar fi fost o problemă esenţială, apoi strigau în cor: "Moş Crăciun!" Apoi mureau de râs, ca şi cu cum ar fi spus cel mai nostim lucru. Pe măsură ce au crescut, răspunsul s-a schimbat, trecând de la Moş Crăciun la personaje din desene animate, apoi actori, sau câte unul dintre foştii prieteni ai mamei lor. Până la urmă am încetat să mai joc acest joc joc cu ele. Fiicele mele erau destul de mari ca să priceapă că nu se face să hrăneşti ego-ul narcisist al cuiva, spunându-i mereu cât de grozav sau grozavă este.

   De ce insistă Dumnezeu asupra închinării? Are El nevoie de o planetă plină de creaturi care să dedice enorm de mult timp şi efort inventând noi şi noi feluri de a-I spune cât de grozav este? Nu ştie El deja?

   Închinarea nu are ca scop împlinirea nevoilor ego-ului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât atunci când experimentăm ceva extraordinar, să simţim nevoia de a lăuda acel ceva. Experienţa noastră este incompletă dacă nu putem să o îmbrăcăm în cuvinte. Când vedem marele canion pentru întâia oară, un curcubeu dublu sau nişte păsări care se pregătesc pentru primul lor zbor, uneori simţim nevoia de a exprima în cuvinte bucuria profundă pe care o simţim.

   Când vedem ceva profund admirabil la o persoană nu vrem să exprimăm acel lucru doar la modul general. De exemplu, dacă eşti un tânăr necăsătorit şi vezi o tânără cu un caracter moral excepţional, cu un farmec deosebit şi frumuseţe fizică - în faţa cui ar trebui să-ţi exprimi admiraţia? (Dacă nu ai răspuns încă cu "În faţa ei, bineînţeles!", acest lucru poate explica de ce eşti încă necăsătorit.)

   Ne închinăm lui Dumnezeu nu pentru că El are nevoie de închinarea noastră, ci pentru că fără închinare, experienţa şi bucuria noastră în Dumnezeu nu sunt complete. Ne închinăm lui Dumnezeu nu atât pentru că El are nevoie de aceasta, ci pentru că noi avem nevoie să I ne închinăm.

   Eu am nevoie să mă închin. Am nevoie să mă închin pentru că, fără închinare, risc să uit că am lângă mine un Dumnezeu Mare şi risc să trăiesc cu frică. Am nevoie să mă închin pentru că, fără închinare, risc să uit chemarea lui Dumnezeu şi încep să trăiesc o viaţă egoistă. Fără închinare, risc să pierd acel simţământ de uimire şi gratitudine şi risc să trec prin viaţă cu ochelari de cal. Am nevoie să mă închin, deoarece tendinţa mea naturală este spre încredere în forţele proprii şi independenţă încăpăţânată.

   Cred că nu este un accident faptul că istorisirea umblării pe apă se termină aşa cum se termină: "După ce au urcat în barcă, a stat vântul. Cei ce erau în barcă au venit de s-au închinat înaintea lui Iisus şi I-au zis: "Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumenzeu!"" Aici observăm un tipar care se tot repetă în Scriptură şi care trebuie să devină şi o parte a vieţii mele: Dumnezeu Se descoperă. Reflectăm asupra a ceea ce a făcut Dumnezeu şi răspundem cu închinare. În acest fel, creştem în cunoştinţă despre Dumnezeu.

   Iisus "trece pe lângă". Această trecere pe lângă poate avea loc într-un mod foarte dramatic - un rug în flăcări, un stâlp de foc, o umblare pe apă. dar de multe ori are loc în moduri care sunt ignorate - într-un susur blând şi dulce, într-un copil dintr-un staul. Dumnezeu poate "trece pe lângă" pentru tine, prin cuvintele pline de mângâiere ale unui prieten sau prin frumuseţea unei zile de primăvară, când pământul începe să revină la viaţă şi îţi dai seama că cerurile spun într-adevăr despre slava lui Dumnezeu.

   Apoi, atunci când cobor din barcă Îl văd pe Iisus trecând şi văd un Dumnezeu mult mai mare decât mi-am imaginat.

   Pe vreamea când Etiopia era încă sub conducere marxistă, urma să petrec trei săptămâni acolo predicând împreună cu un prieten. Bisericile care ne invitaseră funcţionau clandestin. Ne-au rugat să aducem cu noi cincizeci de Biblii. Dar am decis să încercăm totuşi. Bisericile pe care le slujeam în Statele Unite au donat Bibliile necesare; de fapt, chiar înainte de a pleca, o doamnă a venit şi mi-a pus încă o Biblie în mâini: aşa că am dus cincizeci şi una.

   Bineînţeles, vameşul a deschis una din valize şi a confiscat Bibliile. Câteva zile mai târziu, eram anunţat că şeful vămii voia să-i întâlnească pe conducătorii bisericilor. Ne temeam de ce era mai rău - conducătorii din Etiopia petrecuseră atât de mult timp la închisoare, că acum îi spuneau "la Universitate". (Acela era locul în care Dumnezeu îi trimitea când voia ca ei să crească. Ca şi Iosif, unii dintre ei erau lăsaţi în locul gardienilor când aceştia voiau să ia o pauză. Luau gloanţele din puşti, iar puştile le dădeau deţinuţilor creştini până se întorceau ei!) Speram să putem obţine Bibliile prin mită, dacă nu se putea altfel.

   Îmaginează-ţi surpriza când şeful vămii a spus: "Aceste Biblii sunt ilegale. Le puteţi lua cu o singură condiţie - să nu spuneţi nimănui, şi voi ţine una pentru mine!"

   Dumnezeul meu a crescut în acea zi. Domnul "voia să treacă pe lângă ei."

   De fiecare dată când cobori din barcă, Dumnezeul tău creşte.