Cum ştiu că sunt deprimat? -2-

Un studiu efectuat la Universităţile din Oregon şi Pittsburgh au ajuns la concluzia că, în mod statistic situaţiile stresante precedă deseori depresia.

Stresul îndelungat ori sever, precum şi secreţia în exces a hormonilor de stres pot afecta acele regiuni cerebrale despre care se crede că sunt implicate în menţinerea echilibrului emoţional.

Studii recente au arătat că şi umilirile pot cauza depresie chiar mai mult decât pierderea cuiva drag. Moartea unui prieten sau a unei rude e ceva trist, dar astfel de evenimente nu afectează la fel de mult identitatea persoanei, aşa cum o fac umilirile care decurg din pierderea slujbei, din lucrul la un angajator care îţi subestimează munca, ori atitudinea de dispreţ a colegilor.

50 la sută din persoanele care suferă de o dereglare de stres post-traumatic PTSD, suferă de asemenea si de depresie. PTSD poate apare în urma unei confruntări cu situaţii de risc major, cum ar fi o ciocnire militară, calamităţi naturale, atacuri teroriste, accidente grave, atacuri violente asupra persoanei ca violul. Depresia e asociată cu PTSD iar simptomele pot ajunge să fie aşa de grave încât să afecteze mersul normal al vieţii de zi cu zi.

Şi părerea pe care o avem despre noi înşine poate duce la depresie. Idealiştii sunt un mare dar pentru neamul omenesc. Idealurile şi valorile lor ne arată nouă celorlalţi ceea ce putem deveni.

Totuşi, se poate întâmpla ca idealiştii să-şi pregătească singuri terenul pentru depresie: mai întâi, pentru că niciodată nu par să-şi atingă idealul - şi nici alţii nu reuşesc sa îl atingă - şi astfel cad în cinism şi deprimare; apoi, unii idealişti ajung sa îşi vada idealul împlinit dar numai pentru a-şi da seama imediat că au alte idealuri şi mai mari pe care trebuie sa le atingă. Viaţa devine o goană interminabilă după vise utopice.

Din cauza marilor idealuri, creştinii, sunt câteodată cea mai potrivită ţintă pentru depresie. Exigenţele ridicate privind felul în care trebuie să trăieşti duc la idealuri care pot fi nerealiste: 'Creştinii nu se mânie niciodată; Creştinii nu divorţeză niciodată; Familiile creştine nu au nici un fel de probleme; Dumnezeu iubeşte doar creştinii perfecţi'.

Dacă am avea suficientă credinţă - ne spunem noi - nu ne-ar trebui niciodată medicamente antidepresive. Dacă am crede în puterea rugăciunii, oare n-am fi mai fericiţi? Dacă creştinii chiar cred în Dumnezeu, oare n-ar trebui să fim în stare să 'ne jucăm rolul' unei persoane care are credinţă?

'Jucarea unui rol' este o parte a problemei cu care creştini se confruntăi (la fel ca orice persoană ce şi-a ales un standard moral înalt). Ne imaginăm cum ar trebui să fie 'creştinul ideal' şi ne dăm seama că 'NU SUNT EU ACELA! ' Dar ne prefacem că suntem măcar uneori. Însă, în cele din urmă, loviturile vieţii dărâmă această imagine falsă despre noi înşine şi descoperim că nu suntem aşa cum 'ar trebui să fie un creştin'.

Tirania imaginii creştinismului perfect duce la felul ei anume de depresie, o depresie care se învârte în jurul fricii că Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei care nu se ridică la înălţimea aşteptărilor mele (nu ale lui Dumnezeu!). Când confundăm aşteptările lui Dumnezeu cu ale noastre, ajungem să ni se pară că totul e eşec si înfrângere. Noi pretindem perfecţiune de la noi înşine... (Doamne, Îţi mulţumesc că eu nu sunt lacom, necinstit şi adulter ca ceilalţi oameni')

Dumnezeu, în schimb, ne oferă HARUL IERTĂRII!

Şi, ca să pună capac, lipsa de înţelegere a celor din jur vine şi ea sa accentueze depresia. Oamenii care suferă de depresie se tem uneori să admită că se simt 'la pământ'. Să recunoşti că eşti deprimat, să mergi la medic şi să urmezi un tratament poate fi riscant, zic unii, fiindcă te expune stigmatului asociat cu depresia ori cu boala mintală şi te poate duce la pierderea locului de muncă, la neînţelegerile celor din familie.

Adeseori, oamenii ce suferă de depresie rămân închişi în fricile lor, singuri cu angoasele lor pretinzând că sunt puternici deşi îşi doresc mereu să aibă pe cineva ca să le poată povesti cât de rău se simt.