Cum se părăsește o biserică

Cum se părăsește o biserică

Îmi amintesc, la ceva ani distanță, de timpul când m-am întors cu adevărat la Domnul Isus, când am fost conștientă de prezența Lui, când am înțeles cu adevărat ce a făcut El pentru mine.

Îmi amintesc de ziua când am mers la o întâlnire cu frații în vederea cercetării pentru a intra la Cină! Când i-am văzut prima dată, strânși în jurul unei mese rotunde, cu ochii ațintiți cercetători spre mine, aproape că mi-am uitat numele. Simțeam că, undeva, în încăpere,  dincolo de ei, este Domnul Isus, că Lui Îi spun viața mea, ca o spovedanie târzie, cu regretul că am venit la El așa de târziu, că am îndrăznit să-L ignor atâția ani, iar El m-a așteptat răbdător, iar acum mă privea blând și se bucura că în sfârșit am venit...

Prima Cină... Câtă solemnitate! Mă uitam la frați și la surori și mi se păreau sfinți, transfigurați de El, parcă veneau din timpuri de demult, așa cum îmi povestea bunica, niște icoane scumpe la care mă uitam cu sfială! La rugăciuni îmi curgeau lacrimile necontrolat când frații evocau suferințele Domnului. Auzeam sunetul sec  al biciului prin aer și vedeam în inima mea sângele curgând din rănile care se căscau una după alta, brăzdându-I spatele…

Și acum?

Duhul lumii a răspândit umbre întunecate în Adunarea Lui. Lumina s-a retras, ușor la început, apoi a slăbit, iar acum pâlpâie. Păstorii și învățătorii au devenit lideri. Mesajele s-au transformat, n-au mai avut căldura de la început, nu s-a mai simțit insuflarea Duhului Sfânt, iar mai târziu n-au mai avut viață. Bucuria a murit, zâmbetul s-a stins. S-a transformat într-o grimasă sau un rictus. Au apărut  ghearele ascuțite ale suspiciunii, defăimării, invidiei, indiferenței, răcelii, intoleranței, ipocriziei, minciunii, vorbirii de rău, acuzațiilor.  Ghearele acestea sfâșie trupul Domnului, așa cum o făcea odată biciul roman. Liderii s-au transformat, au fost invadați și stăpâniți, poate inconștient, de duhul de întâietate în învățătură, în conducere, în predicare, în organizare... Nu s-au mai auzit  unul pe altul, nu s-au mai ascultat unul pe altul, prieteniile s-au rupt, trecutul lor împreună s-a șters. Tinerețea lor în misiune, creșterea lor spirituală, experiențele cu Domnul, entuziasmul descoperirilor din Cuvânt, bucuria convingerii unui suflet să vină la Domnul, apropierea unul de altul în suferință și în bucurie, toate s-au dus!  Au început acuzațiile unul/unii către altul/alții, mai întâi aluziv, voalat, apoi tot mai tare, mai clar, mai imperativ. Post-adevărul a sugrumat adevărul, iar de aici s-a terminat totul. Au dispărut respectul, încrederea, chiar minima politețe. Au dispărut modelele. Au apărut programele și s-au diversificat:  perfecțiune în cântare, perfecțiune în mesaje, perfecțiune în rugăciune, dar fără viață, fără emoție, fără trăire. Îmi amintesc de seri de rugăciune în care auzeam hohote de plâns în bănci, suspine adânci, capete plecate, fețe cu lacrimi șiroind. În ultimul timp am auzit în rugăciune acuze, amenințări, glasuri răstite, dispoziții date Domnului, de fapt, rugăciuni care nu trec de capetele celor ce le rostesc!

Dar sunt unii, tot mai puțini, care mai cred în Adunare, care încă mai vin, care încă speră, care încă se roagă pentru ea și să fim una, care suferă și plâng zilele de odinioară, plâng amărăciunea pe care I-o provocăm Domnului Isus, sunt sinceri în credința lor, în trăirea lor, în emoția lor, în dorința după Cuvânt; dar nu după un cuvânt interpretat, răstălmăcit, folosit trunchiat, îndreptat amenințător spre celălalt, folosit ca armă, ca justificare, ca scuză și ca acuză. Lor le este dor de Cuvântul care învață, care mângâie, care ridică  și vindecă, Cuvântul care mustră cu blândețe, nu cu dispreț, care apropie oamenii, și nu-i dezbină, care-i unește, și nu-i desparte, care vrea dragoste, și nu luptă, care dă speranță.

Să vii la Adunare și să pleci mâhnit? Să vii la Adunare și să pleci plângând? Să vii la Adunare și să pleci molestat? Să vii la Adunare și să pleci plin de furie? Să vii la Adunare și să auzi invective? Să vii la Adunare și să pleci încărcat de păcate de judecată, de neiertare, de manifestări ale firii pământești nerăstignite? În Casa Domnului???

Cum am ajuns aici? Cum ne-am putut transforma așa? Cu cât se apropie Răpirea suntem parcă tot mai departe de cer și tot mai lipiți de pământ. Cât de mult privim spre țărână și cât de mult iubim țărâna, fie că ea este casa noastră, mașina noastră, poziția noastră, fie că este ea omul de lângă noi, fie că ea suntem noi înșine, și cât de rar privim spre cer, noi, care suntem reflexiile Celui care ne-a creat!

Este adevărat că nu mergem în cer cu Adunarea, ci singuri vom fi într-o zi în fața Lui și ne va pune înainte tot ce ne-a pregătit  să facem și n-am făcut.  Dar ce minunat ar fi să călătorim doi sau mai mulți în aceeași direcție, purtând în suflet aceeași bucurie, aceeași pace, să avem aceleași gânduri în minte, același dor după El, care ne așteaptă Acasă! Cum s-ar transforma atunci adunările noastre în grădini de flori: floarea dragostei (n-are plural), a prieteniei, a sacrificiului, a bunătății, a înțelegerii, a răbdării...

Să fie doar proiecția unui vis această imagine sau depinde de noi să nu părăsim adunările noastre și să facem din ele grădini din care să se ridice spre El parfumul credinței și al rugăciunilor noastre?