Cum s-a purtat Isus cu fricoșii

Ți-a fost și ție vreodată frică? Când ai fost mic ți-a fost vreodată frică atunci când fulgerele luminau și tunetele bubuiau? Când ai fost singur noaptea ți-a fost vreodată frică? Te-ai temut vreodată că vei îmbătrâni, că poate vei avea nevoie de operație sau că îți vei pierde locul de muncă? Ți-a fost vreodată frică de schimbare, să îți faci prieteni noi sau să îi pierzi pe cei vechi? Te-ai temut vreodată că nu vei ajunge în cer, că vei pierde viața veșnică?

Frica e la fel de veche ca și păcatul. Primul lucru pe care îl observăm în Geneza după ce Adam și Eva au mâncat din fruct, este acela că s-au ascuns. Dumnezeu a venit să îi caute și a întrebat: Adame, unde ești? De ce te-ai ascuns? Iar el a răspuns: Mi-a fost frică.

De ce îi era frică? Din cauza păcatului.

În ultima carte a Bibliei, cartea Apocalipsa, frica este pusă la colț:

Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi Fiul Meu. Dar, cât despre fricoși, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă.

Frica este însoțită de o companie nu tocmai atrăgătoare. Și nu este apreciată în Scriptură deoarece Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său ceva mai bun decât frica.

Dar să privim la un episod interesant din viața lui Isus, un episod care ne introuce în acest subiect. Experiența aceasta o găsim în Marcu 4, relatarea despre furtuna de pe Marea Galileei:

În aceeași zi, seara, Isus le-a zis: Să trecem în partea cealaltă.

Să observăm că Isus a fost cel care a sugerat să treacă marea în acea seară. Nu a fost ideea ucenicilor, nebunia lor. Ei au pornit să treacă lacul la porunca și invitația lui Isus. Isus a spus SĂ TRECEM DE PARTEA CEALALTĂ.

După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla și așa cum era. Împreună cu El mai erau și alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia. Și El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?

El S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: Taci! Fără gură! Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare. Apoi le-a zis: Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință? I-a apucat o mare frică și ziceau unii către alții: Cine este Acela de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?

Și tu ai fi uluit de o asemenea experiență. Dar să ne întoarcem și să încercăm să ne imaginăm cum a fost în acea zi.

Fusese o zi foarte plină. Isus spusese multe pilde. Îi vindecase pe cei bolnavi. Adusese mângâiere inimilor tulburate. Iar acum era obosit. Foamea și epuizarea Îl doborâseră. Pe Dumnezeu? Da! Înfometat și obosit - poate mai obosit decât toți ceilalți! Apoi îi vedem porniți pe mare spre un loc liniștit, unde să găsească odihnă.

Dintr-o dată, așa cum se întâmplă adesea pe mare, vântul s-a pornit cu putere de pe dealurile din Gadara și a stârnit marea într-o frenezie spumoasă. Valurile s-au dezlănțuit într-o furie de nedescris de vânturile zgomotoase și au lovit cu putere în barca ucenicilor, amenințând să o înghită. Neajutorați și prinși în strânsoarea vijeliei, nădejdea îi părăsise, văzând apa care începea să pătrundă în barca lor.

Absorbiți de eforturile lor de a se salva, eu uitaseră că și Isus era la bord. Dar acum, văzând că trudesc în zadar și că îi așteptau adâncurile, și-au amintit la a cui poruncă se porniseră să treacă marea. În Isus era singura lor nădejde. În neajutorarea și disperarea lor, ei au strigat: STĂPÂNE! STĂPÂNE!

Relatarea acestui episod în cuvintele lui Matei, sună astfel:

Doamne, scapă-ne.

Ei nu au spus Doamne, ajută-ne! Este o mare diferență între acestea două. A doua variantă se referă mai mult la puterea divină și la efortul pământesc. În ce consta cooperarea lor? Ei trebuiau să ajungă la capătul puterilor lor și să realizeze că tot ce puteau ei să facă era să strige: DOAMNE, SCAPĂ-NE! El trebuia să facă totul.

Ei deja făcuseră tot ce era în puterea lor. Erau pescari iscusiți care își trăiseră întreaga viață pe malurile acelui lac. Cunoșteau Marea Galileei. Știau delurile, vânturile, furtunile. Ei se mai întâlniseră cu valuri mari și știau cum să țină barca sub control. Învățaseră cum să distribuie greutatea și cum să tragă la vâsle. Serios, Isus nu Se pricepea la așa ceva. El fusese tâmplar, nu pescar. Dar acum era predicator și datoria Lui era să vorbească mulțimilor și să îi vindece pe bolnavi. El Își făcuse toată ziua lucrarea iar acum dormea. Acum era momentul ca ei să se descurce singuri, aici, ei știau meseria.

Dar în cele din urmă ei au descoperit că nu puteau face față singuri furtunii. Încercaseră tot ce știau dar nu au izbutit, barca lor se scufunda! În cele din urmă au apelat la El strigând:

DOAMNE, SCAPĂ-NE CĂ PIERIM!

Niciodată nu s-a auzit un astfel de strigăt care să nu fie băgat în seamă. Isus S-a trezit. Și-a ridicat mâinile atât de adesea folosite pentru faptele de milă, și a spus mării înfuriate: TACI! FĂRĂ GURĂ! Furtuna a încetat. Valurile s-au liniștit. Norii au dispărut. Stelele au început să strălucească. Acum barca se odihnea pe o mare liniștită. Apoi, întorcându-Se spre ucenici Isus i-a întrebat cu mâhnire:

Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?