Cum Îl auzim pe Dumnezeu

   Scriitorul Brennan Manning, care conduce tabere spirituale de mai multe ori pe an, mi-a spus odată că, dintre cei care au fost în tabără şi s-au supus regimului tăcerii cerut de el, n-a fost unul care să nu-L audă pe Dumnezeu. Curios şi oarecum sceptic, m-am înscris şi eu într-una din taberele lui, una care se întindea pe durata a cinci zile. Fiecare participant se întâlnea zilnic o oră cu Brennan, care ne dădea teme de meditaţie şi exerciţii spirituale. Ne întâlneam, de asemenea, în fiecare zi la un program de închinare, la care vorbea doar Brennan. În rest, eram liberi să ne petrecem timpul cum doream, cu o singură cerinţă: să ne rugăm două ore pe zi.

   Mă îndoiesc că am stat vreodată mai mult de treizeci de minute la o şedinţă de rugăciune. În prima zi m-am plimbat până la marginea pajiştii şi m-am aşezat cu spatele rezemat de copac. Îmi adusesem tema dată de Brennan pentru ziua respectivă şi un carneţel în care să-mi notez gândurile. Cât am să rezist să stau treaz? mă întrebam.

   Din fericire pentru mine, o turmă de 147 elani (am avut timp berechet să-i număr) a apărut exact pe câmpul unde şedeam. E interesant să vezi un singur elan, dar să vezi 147 de exemplare care se manifestă în habitatul lor natural e de-a dreptul impresionant. Şi totuşi, aşa cum aveam să descopăr curând, să stai două ore să tot urmăreşti mişcările a 147 de elani e destul de plictisitor, ca să nu spun mai mult. Îşi plecau capetele şi păşteau iarbă. Îşi ridicau capetele deodată şi priveau o cioară ce croncănea. Iar îşi plecau capetele şi păşteau iarbă. Vreme de două ore nu s-a întâmplat nimic altceva. N-a atacat nici un leu de munte, n-a fost nici o încăierare între masculi, nici o luptă cu coarnele. Toţi elanii stăteau cu spinarea aplecată şi păşteau iarbă.

   După vreo două ore, a început să-mi placă acea scenă paşnică. Elanii nu mă observaseră, iar eu devenisem o parte din mediul lor, reluând ritmul lor de viaţă. Nu mă mai gândeam la lumea pe care o lăsasem acasă, la termenele de predare a unor lucrări, la ce-mi dăduse de citit Brennan. Corpul a început să se relaxeze. În tăcerea aceea de plumb, în mintea mea s-a lăsat liniştea.

   "Cu cât e mintea mai liniştită", spunea Meister Eckhart, "cu atât e rugăciunea mai plină de putere, mai de preţ, mai adâncă, mai grăitoare, mai desăvârşită." Un elan nu trebuie să facă nici un efort ca să dobândească liniştea minţii; el e mulţumit să stea pe câm toată ziua cu ceilalţi tovarăşi ai lui şi să pască. Un îndrăgostit nu trebuie să facă nici un efort să se îngrijească de dorinţele iubitei. M-am rugat, şi în următoarele clipe, am primit acea atenţie acaparatoare direcţionată spre Dumnezeu.

   Am spus câteva cuvinte în timpul rugăciunii de două ore din ziua aceea, dar am învăţat o lecţie importantă. Iov şi Psalmii arată limpede că Dumnezeu găseşte plăcere nu numai în tovărăşia omului, ci şi în cea a feluritelor vieţuitoare de pe planeta pe care a creat-o. O scenă din natură care, pentru mine e un eveniment rar, reprezintă ceva ce Dumnezeu "vede" zilnic. Am întrezărit atunci o nouă frântură din locul pe care-l ocup eu în univers, dar şi Dumnezeu - perspectiva de sus.

   N-am mai văzut de atunci elanii, deşi i-am căutat din priviri pretutindeni prin pădure şi pe câmp. În următoarele zile I-am spus mai multe cuvinte lui Dumnezeu. Împlineam cincizeci de ani în acel an, şi I-am cerut să mă îndrume cum să-mi pregătesc sufletul pentru zilele care-mi mai rămâneau de trăit. Am făcut liste, şi mi-au venit în minte multe lucruri la care cu siguranţă nu m-aş fi gândit dacă nu aş fi petrecut atâtea ore pe acel câmp. Săptămâna a devenit un fel de verificare spirituală care a indicat căi noi de creştere. Nu am auzit o voce distinctă acustic, şi totuşi, la sfârşitul săptămânii, a trebuit să fiu de acord cu Brennan că, într-adevăr, Îl auzisem pe Dumnezeu.

   Am devenit mai convins ca oricând că Dumnezeu găseşte căi de a comunica cu aceia care Îl caută cu adevărat, mai ales  când reducem volumul lumii statice care ne înconjoară. Mi-am amintit că am citit o relatare despre un căutător spiritual care şi-a întrerupt viaţa agitată ca să se retragă câteva zile într-o mânăstire. "Sper ca şederea ta aici să fie binecuvântată", i-a spus călugărul care l-a condus pe oaspete spre chilia lui. "Dacă ai nevoie de ceva, te rog să ne spui şi te vom învăţa cum să trăieşti fără acel lucru."

   Învăţăm să ne rugăm rugându-ne efectiv, iar două ore concentrate într-o zi m-au învăţat multe. În primul rând, trebuie să mă gândesc mai mult la Dumnezeu decât la mine când mă rog. Chiar şi rugăciunea domnească se concentrează în primul rând pe ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. "Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta" - Dumnezeu vrea să dorim aceste lucruri, să ne orânduim viaţa în jurul lor.

   Cât de des vin la Dumnezeu, fără să-I prezint lista cu solicitările mele de consumator, ci din simpla dorinţă de a petrece timp cu El, de a desluşi ce doreşte El de la mine, şi nu invers? Când am procedat aşa, stând pe pajiştea aceea plină de elani, am constatat, în mod misterios, că răspunsul la rugăciunile mele pentru călăuzire se află deja pretutindeni în jurul meu. Nu s-a schimbat nimic decât sistemul meu de recepţie; prin rugăciune, am deschis acest sistem spre Dumnezeu. "Căci firea întreagă Te cântă", scria marele poet Rilke; "atâta doar că uneori o auzim limpede".

   Rugăciunea care se concentrează pe Dumnezeu, rugăciunea meditativă poate servi ca modalitate de-a uita de sine. Unii l-au numit un act "inutil" pentru că îl facem nu ca să obţinem un beneficiu, ci în mod spontan, tot atât de inutil ca un copil care se joacă. După o perioadă de timp mai lungă petrecută cu Dumnezeu, cererile mele urgente, aparent atât de importante, s-au dezvăluit într-o lumină nouă. Am început să le cer rezolvarea de dragul numelui lui Dumnezeu, nu al meu. Deşi nevoile mele mă pot împinge la rugăciune, acolo mă întâlnesc faţă-n faţă cu cea mai mare nevoie a mea: o întâlnire cu sinele lui Dumnezeu.

   Rugăciunea bazată pe relaţie, şi nu pe tranzacţie, poate fi cea mai eliberatoare cale de a stabili legătura cu un Dumnezeu al cărui punct de observaţie avantajos nu-l vom putea atinge niciodată şi cu greu ni-l putem imagina. Citând un psalm, Petru ne asigură: "Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor."  Nu este nevoie să batem în tobă sau să aducem jertfe de animale ca să captăm atenţia lui Dumnezeu; beneficiem deja de întreaga Lui atenţie.