Cristos a murit pentru inima noastră

   Inima omenească trăieşte prin simpatiile şi afecţiunile ei. În ziua în care vor fi puse la încercare faptele şi lucrările fiecărui om, nu va conta prea mult cât cunoaştem. Important va fi atunci numai ce şi pe cine am iubit. Din acest motiv, nu putem da niciodată destul de mare atenţie stării vieţii noastre interioare.

   Rolul deosebit de imporant pe care-l joacă simpatiile morale în caracterul nostru omenesc n-a primit în vremea de acum atenţia pe care o merită din partea învăţătorilor noştri religioşi. De abia acum lăsăm treptat în urmă lunga epocă glaciară în timpul căreia s-a pus un accent exagerat pe adevărul obiectiv în dauna experienţei subiective. Climatul din cercurile evanghelice era categoric plin de răceală. Am făcut marea greşeală de a le vedea pe fiecare ca fiind standardul după care să ne evaluăm viaţa spirituala în loc să ne comparăm experienţele cu acelea ale sfinţilor din Biblie şi cu experienţa acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât noi şi ale căror lucrări devotate, din spirit de sacrificiu, şi cântece inspirate rămân în urmă ca o mireasmă sfântă încă mult timp după ce ei au părăsit această scenă pământească.

   Motivul din spatele acestei erori uriaşe este uşor de descoperit. Mişcarea spre adevărul obiectiv şi la o parte de emoţia religioasă a fost în realitate o fugă de fanatism. Creştinii iubitori de Biblie au fost scârbiţi în urmă cu o jumătate de secol de anumite manifestări grosolane ale cărnii religioase din partea unora care pretindeau că au avut cele mai minunate experienţe spirituale. Ca urmare, ei au fugit de focul sălbatic şi au ajuns la ger. Învăţătorilor biblici le-a fost teamă să admită justeaţea simpatiilor religioase. Textul a devenit testul ortodoxiei, iar fundamentalismul, cea mai influentă tendinţă în creştinismul evanghelic, a ajuns la textualism, adică la o agăţare puternică de litera textului. Viaţa interioară a ajuns să fie neglijată din cauza unei preocupări neîncetate cu 'adevărul', şi adevărul a fost interpretat că înseamnă numai adevăr doctrinar. Nu era permis nici un alt înţeles al cuvântului 'adevăr'. A învins obiectivismul.

   Inima omenească s-a făcut mică în pivniţa ei rece şi s-a ruşinat să-şi arate faţa.

   Aşa cum era de aşteptat, lucrul acesta a avut ca urmare o decădere continuă în calitatea închinării creştine pe de o parte, iar pe de alta, apariţia distracţiei religioase ca o sursă de plăcere mintală. Nişte lideri înţelepţi ar fi trebuit să ştie că inima omenească nu poate exista în vid. Dacă oamenii nu simt bucurie în inimă, atunci ei o vor căuta în altă parte. Dacă le e interzis creştinilor să se bucure de vinul Spiritului, atunci se vor îndrepta spre vinul cărnii ca să obţină desfătarea. Şi exact lucrul acesta a fost făcut de creştinismul fundamentalist ca şi de aşa-zisele grupări ale Evangheliei depline, în ultimul sfert de secol. Copiii lui Dumnezeu s-au întors spre plăcerile lumii în încercarea de a stoarce o picătură de suc din ele pentru înviorarea inimilor lor seci fără bucurie. Cântece evanghelice în ritmul boogie reprezintă azi pentru mulţi oameni singura bucurie religioasă pe care o cunosc. Alţii îşi şterg ochii când vizionează filme 'evanghelice' şi un mare număr de amuzamente prosperă pretutindeni, plătite din zeciuiala sfântă a unor oameni care ar trebui să ştie mai bine.

   Învăţătorii noştri ne-au luat dreptul de fi fericiţi în Dumnezeu, şi astfel inima omenească s-a răzbunat teribil prin aceea că se dedă la un chef carnal din care Biserica evanghelică nu-şi va reveni curând, dacă-şi va reveni vreodată! 

   Pentru mulţimi de aşa-zişi creştini de azi, Spiritul Sfânt nu e o necesitate. Ei au învăţat să-şi înveselească inimile şi să-şi încălzească mâinile la alte focuri. Şi zeci de editori şi tot felul de producători de filme se 'îngraşă' pe seama comportării nelalocul ei.

   Nu trebuie să i se mai permită inimii omeneşti cu capacitatea ei divină pentru plăcerea sfântă să fie victima temerii şi a învăţăturii greşite.

   Cristos a murit pentru inima noastră, iar Spiritul Sfânt vrea să vină ca să potolească nevoile inimii noastre.

   Să-l imităm pe Isaac şi să deschidem din nou fântânile săpate de părinţii noştri şi astupate de duşman. Apele sunt acolo, reci, dulci, şi ele potolesc setea. Apa va ţâşni iarăşi dacă o cazma sinceră va destupa fântâna.

   Cine vrea să înceapă săpatul?