Credinţa

   Biblia ne pune înainte două tipuri de credinţă. Primul tip - credinţa plină de îndrăzneală, asemeni celei a copiilor - L-a impresionat pe Isus şi, de câteva ori, o astfel de credinţă, venită de unde s-ar fi aşteptat cel mai puţin, L-a "mirat". Celălalt tip de credinţă am să-l numesc fidelitate - e o credinţă care se ţine cu dinţii şi ghearele, înfruntând toate obstacolele oricât ar costa-o. Avraam, Iosif, Iov şi alţi favoriţi ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament au demonstrat această credinţă, iar capitolul 11 din Evrei le aduce un adevărat omagiu.

   Studiile ştiinţifice au doveid cu prisosinţă valoarea credinţei pline de speranţă, pozitive, asupra stării generale de sănătate. Credinţa în vindecare, în putere transcedentă, are un efect benefic chiar asupra celulelor din organism. Milioane de oameni pot confirma acest efect.

   Pentru alţii, totuşi, vine o vreme când le apare clar faptul că oricât de multă credinţă ar avea, aceasta nu le va aduce vindecarea mult dorită. "Am trăit cu boala Chron vreme de douăzeci şi trei de ani", scria Stephen Schmidt. "Cunosc dezamăgirea, revolta, realitatea de neschimbat că nu mă voi face bine. Punct!"

   "Ajung aşadar la chestiunea rugăciunii cu vădită teamă subiectivă. Mă pot ruga până nu mai am suflare şi să-mi strig o veşnicie sfidarea, şi tot nu voi fi vindecat de boala Chron, cel puţin nu acum, decât dacă are loc o nouă descoperire medicală sau se găseşte un medicament. Am încetat să-I mai cer lui Dumnezeu o minune. Nu mi s-a întâmplat asta în douăzeci şi trei de ani, iar acum pentru anii care îmi mai rămân de trăit de-acum înainte, nu ajută la nimic, nu e rezonabil şi nici nu ar fi o dovadă de credinţă să-I cer lui Dumnezeu ceva ce nu e posibil. Ar fi magie pur şi simplu. Sunt prea bătrân pentru magie, prea hârşit de experienţă pentru sentimentalisme, şi prea furios şi frustat ca să-mi irosesc timpul cu un gen concret de rugăciune care n-ar fi decât un placebo în viaţa mea, o practicare evalvioasă a rugăciunii pentru lucruri imposibile."

   Schmidt continuă spunând că a acceptat suferinţa ca pe o parte a condiţiei umane. Trebuia să fie vindecat de nevoia de a fi vindecat. Acum se roagă pentru puterea de a răbda, pentru a vedea sensul suferinţei lui, pentru darul de a crede într-un Dumnezeu bun şi iubitor chiar dacă are de trecut printr-o procedură chirurgicală dureroasă. În fiecare zi trebuie să-şi trăiască credinţa sinonimă cu fidelitatea.

   Aşa cum am recunoscut, am nevoie de o doză mai mare din acea credinţă de copil care L-a impresionat atât de mult pe Isus. Prin temperamentul meu, sunt gata să accept ce-mi pune viaţa în faţă, şi încep să fac ajustări necesare. De fapt, ar trebui să-I cer lui Dumnezeu capacitatea de a vedea ce trebuie schimbat.

   Cu toate avantajele sale, credinţa copilărească are, totuşi, o deficienţă majoră: mizează totul pe viitor, pe o schimbare dorită. Pentru unii, acea schimbare poate să nu vină niciodată. Dacă aştepţi până te faci bine sau până ai un serviciu, sau până te căsătopreşti sau până atingi orice alt statut dorit, s-ar putea să nu mai ajungi niciodată. Am descoperit că nu mai dispun de un alt timp în care să trăiesc eu însumi viaţa în Cristos decât clipa prezentă. Momentul de faţă e singurul pe care pot conta.

   Într-una din epistolele lui, Pavel îşi descrie starea, spunând că e zdrobit, dar nu înfrânt, în grea cumpănă, dar nu deznădăjduit, prigonit, dar nu uitat, lovit, dar nu nimicit. El a deprins un nivel diferit al credinţei, unul care nu înlătură greutăţile, dar nici nu cedează, o fidelitate în care  slăbiciunea se transformă în tărie şi rugăciunile pentru vindecare se contopesc cu rugăciunile de acceptare.