Cine suntem.

   Ceea ce urmează să scriu e un exerciţiu de imaginaţie în căutarea propriei identităţi, a răspunsului la întrebarea: "cine sunt eu?". Întrebarea corectă ar trebui să fie: "cine suntem noi?" dar (pseudo)postmodernismul în care trăim nu ne mai permite; fiecare om are azi, adevărul său, în care îşi construieşte singur identitatea (de cele mai multe ori, doar o iluzie, o imagine pe care o expune public).

   Încep exerciţiul privindu-mă din perspectivă istorică : sunt doar o clipă, un "tic" din "tic-tac"-ul unui secol.

   Dacă istoria întregii omeniri mi s-ar derula înaintea ochilor ca un film, nu m-aş vedea, aş fi mai puţin decât o clipeală din ochi: am clipit, am deschis ochii şi deja prin faţa ochilor trec vieţile strănepoţilor mei.

   Dacă istoria întregii omeniri ar fi o carte, eu nu aş fi un nume, nu aş fi nici măcar o literă, aş fi doar o virgulă; virgula nu o citeşti dar aşezată în locul corect, schimbă tonul şi uneori chiar înţelesul unei fraze…Totuşi, mi-ar trebui o veşnicie să mă găsesc între atâte miliarde de litere şi semne de punctuaţie.

   În concluzie, din punct de vedere istoric sunt insignifiant, aproape…inexistent.

  Pentru a mă putea privi dintr-o altă perspectivă, cea a spaţiului pe care-l ocup în prezent, am nevoie de un alt exerciţiu de imaginaţie.

   Iată-mă, aşezat pe un scaun dintr-un oraş de provincie din România. Nu pot precepe corect distanţele privind orizontal, de aceea, mă ridic, urc, să mă privesc de sus. Şi trec de nori în urcarea mea şi nu mai deosebesc în peisaj casa în care am rămas aşezat pe scaun, doar ştiu că sunt acolo…Văd România, văd Europa şi le văd fără vreo graniţă vizibilă; culoarea pământului e la fel peste tot... Şi urc, şi văd globul pământesc aşa cum se vede el din spaţiu: o bilă albastră. Îndepărtându-mă, văd Caleea Lactee şi văd miliarde de galaxii…şi în exerciţiul meu mă opresc la capătul universului. Stau cu spatele lipit de un perete de întuneric şi văd înaintea mea o imensă perdea ţesută din mici luminiţe, fiecare luminiţă fiind o galaxie ce conţine miliarde de stele. Undeva, în acel tablou sunt şi eu dar, dacă aş vrea să pun degetul să-mi arăt aproximativ, locul în univers, nu pot…

   În concluzie, din punct de vedere al spaţiului pe care îl ocup, sunt insignifiant, aproape…  inexistent.

   Dacă m-aş opri aici, logica mi-ar spune că, indiferent cum aş trăi sau ce aş face, sunt doar o …cantitate neglijabilă.

   Însă, acum 2000 de ani, a trăit ocupându-şi locul în timp şi spaţiu, un Om, Isus Hristos, Fiul Dumnezeului care le-a creat pe toate. El n-a cerut şi nu cere decât pocăinţă – întoarcere la Dumnezeu – şi credinţă pentru a oferi oricui o identitate unică şi în acelaşi timp măreaţă : “dar tuturor celor ce L-au primit , adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. (Ioan 1:12)

   Datorită Lui, ca şi copil al lui Dumnezeu, mă pot privi din perspectiva veşniciei : “ căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.”( Ioan 3:16). Dintr-o dată, timpul nu mă mai copleşeşte…dintr-o dată, prin Hristos şi în El, sunt mai mult decât timpul, sunt veşnic…

   Datorită Lui, spaţiul imens al universului nu mă mai înspăimântă pentru că El a zis: “cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”  (Matei 24:35). Dintr-o dată, prin Hristos şi În El, sunt mai mult decât întregul univers care va trece…sunt veşnic.

   Doamne Isuse, păstrează-mă vrednic de Tine!

   Acesta a fost exerciţiul meu de imaginaţie în căutarea identităţii, dar în citatele de mai sus sunt două cuvinte care îţi pot da şi ţie, cititorule, aceeaşi identitate măreaţă : “tuturor” şi “oricine”, indiferent de spaţiul şi locul pe care-l ocupi în istorie şi indiferent de “istoria” personală.

   El zice: “ Adevărat, adevărat vă spun , că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”.

   Ascultă-L!