Cine sunt eu?..

«…Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău…»

(Luca 15, 20-21).

«În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.»

(2 Petru 2, 21-22)

Iată două pasaje din Biblie ce prezintă două situaţii prin care, eu unul, deseori trec.

După ce mă satur de tăvăleală prin mocirla mizerabilă a acestei lumii, obosit de chefuri, alcool, tutun şi câte şi mai câte, mă întorc spre Dumnezeu şi spun asemenea fiului risipitor: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul Tău…»

De fiecare dată când revin la Tatăl simt iertarea lui. El – Tatăl ştie să ierte! El iartă aşa cum nici un om nu a făcut-o, şi nu o va face vreodată. Deodată simt pe umeri haina cea nouă, pe degetul meu străluceşte un inel, simt că nu mai sunt desculţ căci în picioare port încălţări, şi nici flămând, căci Tatăl meu a pus pe masă viţelul cel gras. Deodată simt că nu mai sunt mort pentru că aud cuvinteleTatălui: «…acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit».

Dar nu ştiu cum se face, că peste puţin timp uit să mă mai ospătez din bucatele pe care le-a pregătit Tatăl meu pentru ospăţul dat în cinstea mea. Apoi, într-o dimineaţă uit să mă încalţ în încălţările pe care mi le-a dăruit şi o iau aşa desculţ prin lumea plină de noroi, pe urmă pierd inelul cel scump de pe deget, iar haina cea nouă o uit şi pe ea undeva aruncată printr-un ungher.

Şi iată-mă din nou bălăcindu-mă în mocirla mizerabilă a lumii. Ca pe urmă, oboist, să alerg din nou la Tatăl… Şi nici măcar nu ştiu dacă mă pot numi «Fiul risipitor»?... Sau mai bine mi s-ar potrivi: «Câinele (care) s-a întors la ce vărsase» şi «Scroafa spălată (care) s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă»…

http://www.cuvantulcrestin.blogspot.com/