Cea mai grea conversație pe care o vei purta vreodată

Astăzi, este aproape imposibil să mori singur. Moartea treptată necesită adesea un grup de îngrijire care asistă la activitățile zilnice precum hrănirea, îmbăierea și îndeplinirea sarcinilor medicale: vizitele la medic sau administrarea medicamentelor. Este uimitor, așadar, că în pofida anturajului de oameni care trebuie să se unească pentru a îngriji un muribund, întâmpinăm atâta dificultate în a aborda subiectul.

Conversațiile legate de valorile noastre și ale celor dragi la sfârșit de viață, nu sunt ușoare, cu certitudine. Suntem gata să credem că boala unui membru al familiei sau chiar a noastră nu este așa de gravă. O femeie mi-a spus că, pe când mama lor era la terapie intensivă, fratele ei i-a trimis un scurt e-mail. Locuia la aproximativ o oră distanță. În loc să se ofere a-i face o vizită sau să o susțină cumva, el i-a spus: Nu cred că mama este chiar așa de bolnavă; (cu toții avem propriile obstacole în a accepta moartea cuiva).

Suntem teribil de emoționați și tensionați chiar și atunci când credem că a sosit timpul să purtăm o discuție despre sfârșitul vieții. Nu dorim ca oamenii să creadă că anticipăm moartea lor. Și nu vrem să forțăm pe cineva să discute un subiect atât de neplăcut. Totuși, unul dintre cele mai importante lucruri de făcut, pentru a crea un mediu în care o persoană iubită să poată muri bine, în relații bune cu familia și prietenii, este să purtăm aceste conversații dificile. Timpul potrivit pentru conversațiile despre sfârșitul vieții nu este, cu siguranță, atunci când acestea sunt inevitabile. Când apare o criză de sănătate, conversațiile trebuie doar actualizate și aplicate unei situații specifice.

Deși eram fericit și sănătos, am considerat important să discut cu soția mea despre dorințele pe care le aveam pentru ultimile zile din viață. Am făcut tot ceea ce era rezonabil în eventualitatea în care unul din noi va muri, cum ar fi întocmirea unui testament sau a polițelor de asigurare de viață. Am discutat chiar și despre dorințele legate de îngrijirile medicale ale ultimilor zile de viață.

Totuși, eram îngrijorat la gândul că aș putea muri subit în următorii ani, lucru care mi-ar fi lăsat soția și copiii fără soț și fără tată. Cred că, în cele din urmă, oricât ar susține ea contrariul, și-ar putea dori să se recăsătorească și a fost important pentru mine să-i dau binecuvântarea dacă ar alege să facă acest lucru. Dar nu este ușor să-i spui cuiva că-l iubești într-atât încât se poate simți liber să se recăsătorească.

Forțați cumva de exemplul unui cuplu din preajma noastră, am vorbit deschis despre această componentă, e adevărat, dificilă emoțional, a dorințelor noastre de la capătul vieții. Am discutat cu soția mea despre dacă și când s-ar putea recăsători după moartea mea și știe că aș susține orice decizie pentru aceasta. O iubesc și știu că va lua decizii bune atunci când nu voi mai fi alături de ea.

Cândva, aceste ritualuri făceau parte din ritualurile și obiceiurile noastre sociale. Dacă soțul murea, familia lui îngrijea de soția și copiii pe care îi lăsa în urmă. Diaconii erau însărcinați cu îngrijirea văduvelor și a orfanilor. Astăzi însă, nu mai avem ritualuri, nici obiceiuri care să ne ghideze comportamentul, nici așteptări care să ușureze drumul spre astfel de conversații.

Este mai greu acum pentru că trebuie să începem de la nimic dar greutatea aceasta nu ar trebui să ne determine să amânăm aceste discuții esențiale.

Cu cât discutăm mai repede și mai des despre felul în care ne vedem sfârșitul -unul apropiat sau foarte îndepărtat- cu atât va fi mai bine pentru noi și familiile noastre. Și cu atât mai bune vor fi morțile noastre.