Bruma

   A venit pe neaşteptate... bruma! A muşcat fără milă din puterea verdelui, al rodului copt, a paralizat bucuria şi fala poamei atârnate frumos în vie...

   A ars fără milă  tot ce a prins în dinţii-i reci..

   Mă despărţisem seara cu gândul la soarele încă dulce, prietenos, mângâietor, fără să mă gândesc căci dimineaţa următoare voi vedea imaginea jalnică, neputincioasă a rodului rămas necules.

   M-am întristat la prima vedere, apoi mi-am zis: "Aşa este şi cu noi! Când te aştepti mai  puţin (sau deloc), vine ''bruma'' ce-ngheaţă rodul păcii, dragostei, respectului  şi al iubirii faţă de semeni, faţă de Dumnezeu."

   M-am retras tristă de la fereastră, cu mâna spre caietul pe care l-am deschis şi...  din el, a căzut un petic galben de hârtie, pe care era scris...:

  " Îmi pare rău... de tot ce-am spus şi te-a întristat, nu este vina ta..."

   Lacrimi îmi curgeau pe peticul galben scris demult, cine ştie când... tremurând în mâna mea, de... bucurie căci el, fusese scris să fie martorul dezlegării sufletului de bruma pusă pe neaşteptate...

   Părerea-i de rau, cât şi lacrimile izvorâte din dragoste, au facut să se simtă din nou căldura soarelui atât de dorit, cât şi topirea brumei, instalată cu atâta siguranţă pe sentimentele noastre...

   Dar pământul? Are şi el primăvara lui, pe care o aşteaptă îndelung, îndelung răbdător...