Adnotații Teologice (6)

Iisus n-a înviat să trăiască după aceea doar cu pâine. El n-a condus nici măcar o revoluţie socială sau economică. Iisus a hrănit într-adevăr mulţimile, dar nu numai cu pâine, ci i-a şi binecuvântat pe cei săraci cu duhul cu fericirile vieţii veșnice, i-a invitat pe cei vrednici la praznicul ceresc. Dar tot Iisus a prezis că săracii vor fi cu noi până la sfârşitul veacului. După ce a postit în pustie timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, flămând, Iisus n-a acceptat ispita demonică să trăiască sătul, fericit şi mulţumit până la sfârşitul vieții pământești și al istoriei, până când se va termina ospăţul epicureic lumesc, carnavalul deşertăciunilor. Dacă Iisus este răspunsul la ispita demonică de a trăi doar cu pâine, care sunt atunci întrebările? Putem desigur să ne mulţumim doar cu pâine, dar pentru a trăi, nu numai a exista de pe o zi pe alta, pentru a avea în noi viaţă adevărată, avem nevoie să urmăm Calea care duce la adevărata viaţă, la pâinea noastră cea spre Fiinţă, la pâinea euharistică, spre iluminare prin har, pentru a nu ajunge la sfârşitul zilelor noastre pământeşti dezamăgiţi în minte şi în inimă cu viziunea Ecclesiastului, după care toate sunt “deşertăciune a deşertăciunilor”. Cel care crede și se hrănește cu trupul și bea sângele Domnului are în el viață veșnică și va fi flămând doar după sfânt Cuvântul lui Dumnezeu.

Mulţi oameni, din păcate prea mulţi dintre noi, trăim în “paradigma culturală” post-creştină, fără adevăr, fără bine, fără frumos, fără sacru. Minciuna, răul, urâtul ori demonicul devin paliative tot mai seducătoare pentru omul aflat în obsesivă căutare a utilului, a plăcutului şi confortabilului. Dar paralel cu “fericirile” din cutia Pandorei se produce o slăbire a imunităţii organismului social, a integrităţii şi a caracterului fiinţei omeneşti, o degradare a structurilor care ţin existenţa în echilibru. Anarhia, haosul şi slăbiciunea morală nu sunt un mediu prielnic unde viaţa ar putea continua eratic la nesfârşit, iar fără de martirajul tainic al celor câţiva sfinţi uitaţi de lume am fi ajuns de mult la marginea prăpastiei apocaliptice. Vor mai fi oare suficient de mulţi oameni curaţi, de martiri, de sfinţi, rămaşi în lume pentru care Dumnezeu să amâne potopul şi să continue să îngăduie lumea?

Iluzia omului postmodern, a “noului ateist” că am intrat deja în amurgul domniei Dumnezeului monoteistic, că ne putem salva doar prin raţiune şi fără de Dumnezeu, decizia de a ne accepta condiţia de muritori şi de a ne trăi viaţa hedonistic, aşa cum ne place, fiindcă altă viaţă nu mai există, să trăim doar cu o pâine mai bună, şi să ne simţim bine, toate aceste argumente ascund în sine un risc existenţial, sunt o ispită demonică. Aşa gândeau şi păgânii, împăraţii şi cezarii, în anii de prosperitate, până când pâinea pe care o împărțea în cetate imperiul s-a împuţinat şi spectrul înfometării pentru unii şi a îmbuibării pentru alţii au dus la căderea şi decăderea unui imperiu între graniţele căruia soarele nu avea timp să apună.