A venit iarna

Aici, nu ninge aproape niciodată. Îmi amintesc de un 8 martie, parcă prin 2011-2012, când o răcire a vremii a produs ninsoare. S-a dat alarma, (transportul în comun s-a colapsat) nu atât pentru zăpada căzută, cât pentru faptul că au străzi foarte înguste și unele foarte înclinate în unele zone, iar înaintarea ar fi fost imposibilă. Se vorbea că nu a mai nins în Barcelona din 1950.

Fiind o zonă cu climă mediteraneană, fenomenele meteorologice extreme sunt rare. În cel mai rău caz, ploi torențiale care vin și pleacă. Întradevăr, sunt și zone mai expuse, unde inundațiile fac ravagii pe termen scurt...Vaduri de pârâiaşe secate, se transformă în câteva minute în adevărate viituri, luând și maturând totul în cale. Au fost cazuri de persoane care, trecând pe sub pasaje, poduri, cu mașina, au fost luate de ape și târâte sute de metri de șuvoaiele învolburate. Unii oameni au fost îngropați și găsiți abia după câteva zile de căutare...Erau la un metru adâncime , acoperiți de nisip și mâl. O tragedie!

Îmi place căldura, asta și pentru că oasele mele resimt orice "adiere". Dar, mă pregătesc sufletește pentru timpul în care voi fi în țară. Am văzut că a nins mult. Pare frumos, feeric dar, doar gândul la o căzătură îmi dă fiori. Trebuie să fiu atentă, am stat destul aproape doi ani la pat, apoi, încă aproape pe atâta umblând în cârje, sau cu baston. Ce e frumos și bun pentru unii, nu e la fel pentru alții. Asta e viața, o acceptăm ca atare, pentru că e darul lui Dumnezeu. Totuși, iubesc fulgii de nea! Îi iubesc pentru că sunt mirifici, unici, ca o amprentă. Sunt sute, mii, zeci de mii, dar nu e unul la fel cu altul. Și timpul lor de viețuire, atât de scurt! Aș vrea să iau măcar unul în mână dar, sunt conștientă că îi voi grăbi sfârșitul. Atingerea mea, ar pângări perfecțiunea diamantină și ar transforma minunea, într-un picur de apă. Apă, nu lacrimă! Sarea nu vine din cer, norii își plouă apele dulci ale iubirii divine peste noi, ca să ne adăpăm din izvoarele ei. Ca să ne astâmpărăm arșița acestui trup de carne. Apele Mării moarte sunt în noi! Oceane de lacrimi își leapădă sarea, pic cu pic. În necazuri, eșecuri, durere. Totuși, mulțumim că nu sunt apele Meribei! Apele acelea amare, care ne-ar amărî și mai mult sufletul nestatornic. Așa, mai avem șansa de a spera la zile mai bune...

Știm că zăpada aduce rod bogat, fertilizează pământul, protejează semințele și plantele abia încolțite! Fiecare fulg își aduce aportul la această mare lucrare. Minunea albă, strălucitoare, își face treaba în tăcere. Un timp atât de scurt de viață dar, atât de mult bine și frumos lasă în urmă. Imagini ce nu se vor pierde niciodată.

Când voi sfârși alergarea pe acest pământ, mi-aş dori să fiu o amintire plăcută pentru cei rămași, aidoma fulgului de nea, o pecete de alb și frumos. Când Tatăl mă va lua în palma Sa, voi putea pleca liniștită, știind că viața mea nu a fost trăită în zadar! Decât să fiu un vad secat sau o vâltoare furioasă care rade și distruge totul în cale, aleg să fiu micul fulg, aparent fără valoare, un anonim printre milioanele de fulgi, dar care în tăcere și smerenie își face partea încredințată lui de Dumnezeu...Tot ce e "prea mult", strică. Exemplul apei....ea e benefică, dătătoare de viață, dacă e folosită cu înțelepciune. Dacă apa ce-nvârte o roată de moară e constant curgătoare, lucrarea va fi bună iar grânele măcinate. Dacă apa e învolburată, furioasă, în cantități foarte mari, nu numai că vor fi distruse grânele ci chiar și moara. Înțelepciunea este un dar de la Dumnezeu. Smerenia în lucrare este respectul față de Domnul, căruia Îi aparține totul. El merită toată cinstea și onoarea!

Un fulg de nea, este o lacrimă a cerului, ce a înghețat privind fărădelegile omenirii. Nu a putut să se oprească din cădere, şi-a continuat drumul, ca să ne aducă un strop de pace și frumos pe pământ! Avem de învățat de la acest frumos dar! Vremelnici pe pământ, să ne întrebăm ce rămâne în urma noastră? Rodirea, parfumul florilor, roua dimineții sau prăpădul, rezultatul unei existențe tumultoase, furioase, care distruge tot ce atinge?

Nu știm ce ne rezervă viitorul, dar putem să-l influențăm în bine. Credința în Dumnezeu ne fortifică, ne dă curajul de a sta în spărtură, atunci când nimeni nu mai vrea să se expună. Întregi sau nu, cu cârje sau nu, toți avem de dus o cruce! Și nu putem să tăiem din ea, atunci când ni se pare prea greu de dus. Dumnezeu e la cârmă, El ne conduce barca spre limanul mult visat, noi trebuie doar să ne lăsăm conduși, să ne facem partea, atât cât ni s-a îngăduit. Ajută-ne Doamne la aceasta! Amin!

03/12/16, Barcelona- Lucica Boltasu