Teamă, ură și moarte

După cele văzute și trăite la Roma, Klaus a decis să tragă o linie de final capitolului creștinism simțind-se la propriu, într-o gaură mare și neagră întrebându-se dacă mai există legi, dacă mai există valori...

Din acel moment, m-am simțit lipsit de orice răspundere și liber ca păsărea cerului. Cui ar fi trebuit să fiu dator a da explicații, dacă lumea era alcătuită din astfel de fățarnici? Dacă vreodată va fi fost vreun Dumnezeu în viața mea, acum nu mai era. Forța mea, încărcată de ură, mă purta mai mult ca niciodată, plin de neliniște, în căutarea puterii, pentru că mă temeam de această lume nenorocită - era, însă, și o chemare, o nevoie care mă făcea să caut dragostea, să caut un tată și o mamă.

Neatinsul vânt mi-a devenit tată, m-am lăsat înfiat de el, atunci cțnd, pe timp de furtună, mă așezam lângă un râu sau pe câmp pentru a simți cum îmi trece prin păr și cum îmi mângâie fața. Pe mama mea biologică o numeam acum crăiasa nopții, întrucât ca o astfel de crăiasă m-a marcat din fragedă copilărie. Odată, într-un vis groaznic, am avut o viziune a ei. Stătea într-un mormânt umed și întunecos săpat în stâncă. Frumusețea ei fizică era fascinantă și mă ținea legat -nu mă puteam mișca, eram vrăjit, și abia când mi-a făcut ea semn să mă apropii s-a rupt vraja aceea. Cu cât mă apropiam mai mult de ea, cu atât se schimonosea mai mult chipul ei, cel până atunci frumos și luminos preschimbându-se în fața schimonosită a unui drac - în acel moment, ghearele-i lungi s-au aruncat spre mine ca să mă tragă la ea. Țipând de groază, m-am trezit din somn. Treizeci și șase de ani am fugit de această femeie care își spunea mama mea. Totuși, mânat de un instinct necunoscut, o căutam în toate femeile și fetele la care deznădăjduit căutam iubirea.

Fără recunoaștere însă viața mea era goală și lipsită de valoare. Trebuia să îmi dau eu însumi o valoare pentru a putea supraviețui. Am făcut acest lucru în 1962 în epoca Beatels când am înființat în Germania o trupă beat cu destul de mare succes - The Shouters-Cei ce țipă. De strigat, cu adevărat aveam ce să strig. Era logic să consider potrivit orice mijloc prin care mă puteam remarca, prin care puteam deveni faimos, prin care puteam câștiga influență. În asta vedeam valoarea și rostul vieții mele. De mult îmi doream un cât de mic succes, care să îmi acorde recunoașterea ce îmi fusese îndelung refuzată. Cred că pot îndrăzni să spun că am reușit destul de bine acest lucru cu The Shouters. Chiar și în compunerile școlare se scria despre persoana mea iar ziarele vorbeau despre faptele mele. În ciuda sau tocmai din pricina părului meu lung până la umeri - un afront la adresa regulilor impuse- eram una din persoanele cunoscute din oraș. Dacă acest lucru mă umplea de mândrie, în schimb mă ajuta să trec peste singurătatea mea tot atât de puțin cât mă ajutau aventurile trecătoare. Comportamentul meu îi determina pe unii să arunce cu pietre după mine iar acest lucru îmi confirma în mod cinic ura și dorințele de răzbunare. Nimeni nu știa ce se ascunde în spatele măștii mele că în fond, disprețuiam oamenii și trăiam doar așteptând momente ale răzbunării.

Cine este bolnav are nevoie de un doctor dar bolnavi -și eram convins de acest lucru-erau ceilalți. Succesul avut cu trupa m-a ajutat să-mi păcălesc dezechilibrul lăuntric și să aduc la tăcere neliniștea care mă rodea. Cu toate aceste lucruri eu încă fugeam de mama mea, de toți oamenii și de mine însumi.

Faptul că m-am născut când părinții mei fugeau, nu fusese oare un semn că lumea aceasta e mizerabilă? Îmi stătea însă în față o fugă de peste 2 milioane de kilometri, din țară în țară, din continent în continent, o fugă în căutarea unei ipotetice chei a inimii mele, în cazul în care ar fi existat ceva.

Fiecare mică bucurie pe care o aflam îmi părea a fi raiul. Dar, cu durere, aveam să observ de fiecare dată că, mai devreme sau mai târziu, omul distruge orice paradis.

De unde am avut, în astfel de condiții, voința necesară pentru a rezista până la bacalaureat și chiar de a-l lua, este și azi o enigmă pentru mine. Un lucru mi-a fost, în orice caz întotdeauna limpede: nu îmi doream o muncă normală sau să fac carieră așa ca frații mei sau foștii colegi de școală. Nu îmi amintesc să îmi fi făcut vreodată planuri despre viitorul meu profesional, pentru că eram convins că, mai înainte de toate, trebuia să aflu cine sunt și pentru ce venisem în lumea asta. În ciuda tuturor neplăcerilor, se părea că am o putere sau o încredere pe care niciuna din experiențele negative de până atunci nu a putut să o nimicească. Dar tocmai această încredere era cunoscută și de stăpânul întunericului care s-a pregătit de atac pentru a-mi lua și acest ultim lucru ce îmi mai rămăsese.

Contextul care mi-a oferit prilejul de a mă rupe pentru totdeauna după 7 ani plini de suferință din ghearele agresorului meu a fost unul strict exterior, anume începutul studiilor mele în anul 1967. În plus, acest context mi-a dat timp liber de a câștiga bani și de a călători.

CĂUTAM FERICIREA ȘI SENSUL VIEȚII!