Speranţa este carburantul

   Matei pare că vrea ca noi să înţelegem foarte clar un lucru. Şi anume: cât timp mintea lui Petru era focalizată pe Iisus, el avea puterea de a umbla pe apă. Dar când şi-a focalizat atenţia asupra furtunii, frica a scurt-circuitat capacitatea sa de a primi putere din partea lui Dumnezeu.

   Speranţa l-a scos pe Petru din barcă.

   Încrederea l-a ţinut în picioare.

   Frica l-a scufundat.

   Totul depinde acum de atenţia lui. Va privi la Mântuitorul sau la furtună?

   Există o stare a minţii care este esenţială pentru a putea trăi viaţa pe care ne-o dorim. Spuneţi-i speranţă sau încredere. Aceasta este de fapt diferenţa dintre cei care încearcă şi cei care se dau bătuţi. Când pierdem acest lucru, la fel ca Petru, ne scufundăm. Nu priviţi în jos!

   Speranţa este carburantul cu care funcţionează inima omului. Un accident poate paraliza trupul, dar moartea speranţei paralizează spiritul. Speranţa este cea care îi face pe cei doi tineri să spună "Da" în faţa pastorului, chiar dacă nu au nici un fel de garanţii.

   Speranţa este cea care face ca acelaşi cuplu, după mulţi ani, după multe promisiuni încălcate şi inimi frânte, să acorde o nouă şansă acelui legământ.

   Speranţa este motivul pentru care oamenii dau viaţă copiilor în această lume decăzută.

   Speranţa este motivul pentru care avem spitale şi universităţi.

   Speranţa este motivul pentru care există psihologi şi consilieri.

   Nici un compozitor nu ar agoniza scriind o operă, fără a avea speranţa că va rezulta ceva frumos din efortul său.

   Nici un părinte nu şi-ar da silinţa pentru un copil, dacă nu ar avea speranţa că acel copil va putea duce o viaţă mai bună, mai nobilă, mai fericită decât el.

   La bătrâneţe, maestrul pictor Henri Matisse a fost schilodit de artrită. Doar luarea în mână a unei pensule îi provoca o durere extraordinară. Pictatul era agonie. Cineva l-a întrebat de ce mai picta încă. El a răspuns: "Durerea dispare, frumuseţea rămâne." Aceasta este speranţa.

   Pablo Casals continua să exerseze la violoncel cinci ore pe zi în ciuda faptului că era recunoscut ca cel mai mare violoncelist al lumii, în ciuda faptului că era deja bătrân şi efortul îl extenua. Cineva l-a întrebat de ce face asta. A răspuns: "Cred că mă perfecţionez." Aceasta este speranţa.

   Lewis Smedes scrie că atunci când Michelangelo lucra zi de zi la pictura plafonului Capelei Sixtine, a ajuns atât de descurajat că a hotărât să renunţe.

   "În timp ce apusul întuneca şi mai mult Capela Sixtină, şi aşa întotdeauna umbrită, Michelangelo, frânt de oboseală şi plin de îndoieli, cobora de pe schela pe care stătuse pe spate încă de la răsărit, pictând plafonul Capelei. După ce a luat singur cina, a scris un sonet trupului său care acum îl durea peste tot. Ultimul vers al sonetului era: ..."Nu sunt pictor."

   Dar când soarele a răsărit din nou, Michelangelo s-a ridicat din pat, a urcat pe schelă şi a muncit încă o zi la magnifica viziune a Creatorului."

   Ce îl împingea în sus pe scară?  Speranţa.

   Povestea fiecărui personaj din Biblie este povestea speranţei.

...................................................................................................................................................................

   Ori de câte ori Iisus cheamă pe cineva să coboare din barcă, îi dă şi puterea de a umbla pe apă. 

   Iisus nu cheamă oamenii pentru a-i vedea cum se scufundă. Se va întâmpla probabil şi aceasta dar nu este intenţia Lui; chemarea Sa nu este niciodată o capcană.

   Moise a trimis doisprezece spioni pentru a iscodi Ţara Promisă, pentru a vedea cu ce duşmani vor avea de a face. Zece dintre ei s-au întors şi au spus: "Oamenii de acolo sunt uriaşi. mai bine ne-am întoarce şi am pleca acasă." Doi dintre ei însă, Iosua şi Caleb, au spus: "Să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!"

   Toţi cei doisprezece au văzut aceeaşi ţară, au fost puşi în faţa aceleaşi situaţii, dar au ajuns la două concluzii diametral opuse.

   Un ciobănaş a adus merinde pentru fraţii săi, care erau în armată. Marele erou al duşmanilor lor, un uriaş numit Goliat, îi lua în bătaie de joc. Toţi soldaţii îl vedeau, dar erau prea îngroziţi să-l provoace: şi-au pierdut curajul. David l-a văzut şi l-a înfruntat cu o praştie.

   Iisus şi ucenicii erau într-o barcă, atunci când a început furtuna. Ucenicii erau atât de îngroziţi, încât erau convinşi că vor muri; urlând, cuprinşi de panică, şi-au pierdut cumpătul. Iisus era în aceeaşi barcă, în mijlocul aceleiaşi furtuni - El aţipise.

   În toate aceste cazuri, două grupuri de oameni erau confruntaţi cu aceeaşi situaţie. Au spionat aceeaşi Ţară Promisă, aveau acelaşi duşman şi erau în mijlocul aceleiaşi furtuni. Unii şi-au pierdut speranţa, alţii, nu.

   Nu privi în jos!