Să nu uităm de cei mai trişti ca noi...

16 iulie 2004. Era o noapte senină de vară. Stelele străluceau pe cer mai tare ca altă dată. Undeva pe atostrada 5, care duce la Sacramento, din Portland, într-o maşină marca Chevrolet Suburban, familia Stănesecu era în drum spre Disneyland, pentru a petrece o vacanţă mult aşteptată. La volan era Dana, soţia lui George, iar în dreapta era George, care o ţinea de vorbă. În spate se aflau cei 6 din 7 copii ai familiei, patru fete şi doi băieţi. Al şaptelea copil, cel mai mic membru al familiei, de aproape un an, a rămas acasă cu bunicii.

Deodată ceva neaşteptat s-a întâmplat la una dintre roţile maşinii, care a făcut-o pe Dana să piardă controlul volanului. Maşina gonea cu o viteză de peste 100 km pe oră pe asfaltul autostrăzii pustii. În câteva secunde maşina a ieşit de pe carosabil, s-a întors de câteva ori şi s-a prăbuşit undeva la marginea drumului. Toţi pasagerii au fost catapultaţi afară din maşină şi zdrobiţi de impactul accidentului. Şi-au pierdut viaţa mama - Dana, 33 ani, tatăl - George, 40 ani, şi trei din cele 4 fetiţe - Miriam, Tabita şi Jessica. Cea mai mare fetiţă, Ema, a fost găsită de către autorităţi zdrobită, fără cunoştinţă, printre cadavre. Dar încă mai răsufla. Cel mai mic dintre ocupanţii maşinii, al doilea copil al familiei Stănescu, Daniel, atunci de numai 2 ani, a fost cules de asemenea de printre morţi.

Al treilea copil, Jonatan, pe atunci de numai 5 ani, asista neputincios şi cofuz la scena groaznică ce i se desfăşura în faţa ochilor, fiind singurul supravieţuitor care a scăpase cu doar câteva zgârieturi. La puţin timp au sosit autorităţile, dar numai pentru a constata tragedia: cinci morţi, doi răniţi foarte grav şi unul cu răni uşoare. "M-am uitat în jur şi i-am văzut pe toţi pe jos, morţi", îşi aminteşte Jonathan, încercând să descrie tragedia bunicilor.

Vestea a zguduit comunitatea română din Portland, OR. La înmormântare, mii de oameni se uitau neputincioşi şi îngroziţi la cele 5 sicrie albe, două mai mari - ale lui George şi soţiei sale, şi trei mai mici, ale celor trei fetiţe, aşezate în linie în biserica Philadelphia. Au trecut peste doi ani de atunci. Băieţelul, de numai 3 ani atunci, a stat 2 luni în comă. Ema, atunci de numai 12 ani, a fost în comă peste 8 luni de zile. Doctorii nu îi mai dădeau nici o şansă. După cele 8 luni, medicii s-au hotărât să o deconecteze de aparatele care o ţineau în viaţă. Ei le-au sugerat bunicilor că, dacă vor, ar putea să facă un bine, donând organele fetiţei, care va muri oricum a doua zi.

Ema nu a murit, ci trăieşte. Este bine. Merge la şcoală, o şcoală normală din partea de est a oraşului Portland, adică la Liceul Centenial. Îi place matematica. Vorbeşte puţin mai greu, dar este foarte comunicativă şi îşi exprimă bucuria prin zâmbete largi, deschise. Cu toate că pentru moment se foloseşte de căruciorul cu rotile, bunicii ei au speranţa că Ema va umbla din nou în curând. Acum poate să umble, dar numai sprijinită de cineva.

Cu câteva duminici în urmă, Ema a surprins pe mulţi din biserica Philadelpia, când a recitat un verset din Biblie, pe care îl memorase, de la Plângerile lui Ieremia 3:21-23 "Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

Ema va împlini, cu ajutorul Domnului, 15 ani, în luna Noiembrie. Recent i-am vizitat să văd ce mai fac. Se vedea pe faţa copiilor că sunt fericiţi. Bunicii din parte părinţilor fac tot ce le stă în putinţă pentru a-i face pe copii să uite tragedia prin care au trecut.

Cât despre David, băieţelul care avea 3 ani la data accidentului şi a fost 2 luni în comă, cred că nici nu îşi mai aduce aminte de tragedie. Când l-am vizitat recent, acesta se juca de zor cu frăţiorii săi. Şi erau toţi foarte veseli.

Am fost surprins de atmosfera "normală" din casa familiei Stănescu. Bunicul George nu are carnet de conducere şi nici bunica Floarea. Este puţin mai greu pentru ei, pentru că aici, în America, depinzi foarte mult de maşină. Se descurcă oarecum bine cu pensiile pe care le primesc de la stat şi mai sunt ajutaţi din când în când de către biserica Philadelphia din Portland. Din două în două weekend-uri, bunicii din partea lui Dana îi iau pe copii în îngrijirea lor pentru câteva zile.

Viaţa este ca un "roller coaster". Alergăm în fiecare zi încoace şi încolo prin vârtejurile acestei lumi, pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Şi uităm de multe ori de cei care sunt în jurul nostru, de aproapele nostru. Iar aproapele nostru trece de atâtea ori prin încercări mai gele decât ale noastre.

"Uitarea" este un lucru minunat, care ne prelungeşte viaţa pământească. Căci uitând de dureri, de nedreptăţi şi de jigniri, alungăm de multe ori tristeţile şi adăugăm zile zilelor noastre. Dar Împărăţia Cerurilor se face prin "neuitarea" de aici, de pe pământ, a celor mai trişti ca noi!