Realizare și satisfacție

De multe ori, aflăm prea târziu în viață că atingerea unui scop și găsirea împlinirii nu sunt neapărat sinonime. Este cu siguranță posibil să ne găsim împlinirea fără a avea un succes extraordinar. Mulți oameni fac asta. Succesul imens nu aduce întotdeauna cu sine împlinirea. Pentru unii, găsirea chemării înseamnă succes, dar deseori acest succes vine după eșecuri repetate. Și uneori este nevoie de o viață întreagă pentru a recunoaște chemarea lui Dumnezeu.

Îmi vin în gând doi oameni diferiți. Unul nu este prea cunoscut în această parte a Atlanticului, în vreme ce celălalt este cunoscut prin poeziile sale, devenite celebre la mult timp după moarte. Primul este John Howard, contemporan cu John Wesley, Charles Wesley, George Whiterfield și William Carrey, Deoarece el a lucrat în culise, numele lui nu este atât de cunoscut ca al lor.

În 1775, pe când avea doar douăzeci și nouă de ani, Howard și-a pierdut soția. Când stătea lângă trupul acesteia, cu inima fvrântă din cauza morții ei, a auzit că un cutremur devastatpr a lovit Lisabona, în Portugalia, și că zeci de mii d eoameni muriseră. Chiar și astăzi acel cutremur este cotat ca unul dintre cele mai devastatoare în istorie. Supraviețuitorii au trimis în lumea întreagă un apel urgent după ajutor, iar Howard, în ciuda necazului care se abătuse asupra lui, s-a angajat să ia corabia următoare spre Lisabona și să ajute cum va putea. Și-a cumpărat un bilet pe vasul englezesc Hanovra, dar acesta a fost capturat pe frum de un vas mercenar francez -în vremea aceea Anglia și Franța erau în război-. Împreună cu alții. Howard a fost azvârlit într-o temniță unde a fost lipsit de hrană, apă, lumina soarelui. Condițiile infernale din temniță l-au șocat foarte tare. Tot ce trebuie este să citești despre ele într-o carte d eistorie pentru a înțelege cât erau de crude, lucru valabil în toată Anglia și Europa. Autorul lucrării A Short History of the English People a descris sistemul englezesc al închisorilor drept un perfect haos al cruzimii.

În timpul acelei scurte întemnițări, sufletul lui Howard a devenit conștient de condițiile îngrozitoare din închisorile europene și de degradarea și abuzul pricinuite unor ființe umane pentru infracțiuni neînsemnate. Howard găsise un om care murise, după c eputrezise în închisoare timp de zece ani. Crima lui? Datora unui negustos șapte lire prăpădite. Inima lui Howard n-a mai putut suporta abuzul fără a încerca să schimbe lumea în care trăia. Interesant este că la vârsta d enumai douăzeci și patru de ani, așternuse următoarele cuvinte în jurnal:

Doamne, cred; ajută necredinței mele! În această zi sacră, în țărâna dinaintea Dumnezeului cel veșnic, îmi arunc sufletul vinovat și mânjit la mila suverană a Răscumpărătorului. O, Doamne, Tu care ești divin și plin de milă, mântuiește-mă de îngrozitoarea vină și putere a păcatului și primește predarea mea solemnă, de bunăvoie și totală! Îndreaptă-ți ochii spre mine, fiul rătăcitor care se întoarce și se pocăiește! Astfel, Doamne, Dumnezeule, îndrăznesc cu smerenie să fac legământ cu Tine! Ratifică-l și confirmă-l și fă-mă să fiu monumentul veșnic al îndurării Tale. Slavă lui Dumnezeu -Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt în vecii vecilor, Amin!

Poate că nimeni, mai ales Howard n-ar fi putut ghici ce se va întâmpla în sufletul său ca răspuns la rugăciunea lui, în timpul celor câteva ore petrecute în închisoare. În anii următori, avea să se înfățișeze înaintea parlamentelor, a conducătoriloe și a legiuitorilor, pânî când avea să schimbe cursul istoriei. În Europa, o națiune după alta a introdus legi pentru reformarea închisorilor. Impactul său a fost simțit în Bastilia, pe galerele franceze, în temnițele Inchiziției Săaniole și în lazaretele din Turcia. În semn de apreciere la adresa serviciilor sale, statuia sa a fost cea dintâi care a fost așezată în Catredrala Sf. Paul din Londra. Când îi citești jurnalul, se poate vedea pagină cu pagină dorința sa ca persoana lui să nu fie înălțată ci cauza să nu fie dată niciodată uitării. El a dorit un monument al îndurării lui Dummezeu. Când citim despre o asemenea viață, orice dorință a noastră de a fi numărul unu este, spun sincer, patetică. John Howard și-a găsit chemarea. Și ce l-a condus la ea? O moarte, un cutremur îngrozitor, un război și închisoarea respingătoare a vasului mercenar.

Cealaltă persoană a fost Francis Thompson, un geniu care n-a avut aptitudini academice. Tatăl său a dorit ca el să deviă medic. Dar, de fiecare dată când Francis a încercat să intre la Universitatea Oxford, n-a reușit. Eșecurile sale repetate n-au făcur decât să-l trimită în cavernele propriului suflet unde a compus poezii, le-a așternut pe hârtie și le-a trimis la redactorii de ziare. În timpul acestei perioade de rătăcire prin pustiu, și-a pierdut vremea în apropiere de Charing Cross alături de cei învinți și pierduți înfășurându-se într-o murdară manta d eploaie ca să doarmă alături de oamenii fără adăpost de lângă Tamisa. Dar sufletul lui Thompson era înflăcărat de darul său. Astăzi, când citim The Hound of Heaven (Câinele de vânătoare al cerului) și alte lucrări splendide ale sale, nu puteți decât să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru repetatele încercări eșuate de a intra la medicină. Eu consider că două strofe din capodopera sa, THE KINGDOM OF GOD -Împărăția lui Dumnezeu, Îi însumează viața:

Dar (când tristețea te-a copleșit deplin)

Plângi - și peste-a ta pierdere dureroasă

Angelic du-te vino va străluci divin

De pe scara lui Iacov, ce stă-ntre Charing Cross și-a cerului casă.

Da, în noapte, al meu Suflet, ca un copil oftând,

Plângi - agățându-te de poala cerului;

Și iată-L pe Cristos pe apă umblând,

Dar apa-i a Tamisei, nu a Ghenezaretului!

Ce geniu a inspirat aceste rânduri! Nu, ținta nu este să fim numărul unu și nici să urmăm visele altora. Dumnezeu, așa cum numai El știe, poate să vă aducă eșecul sau să să vă arunce într-o închisoare pentru a vă ajuta să vă găsiți adevărata chemare.