Privirea lui Dumnezeu -1-

Poate te întrebi dacă 'a supravieţui' depresiei e cu putinţă pentru tine sau pentru o persoana pe care o cunoşti. Poate că te agăţi de un fir de speranţă că depresia ta sau a cuiva drag se va putea rezolva. Se estimează că aproximativ 40 milioane americani ce trăiesc azi vor fi afectaţi de depresie majoră la un moment dat în viaţa lor; aproximativ jumătate dintre ei suferă de simptome depresive recurente. În ciuda numărului considerabil de persoane care au fost sau sunt deprimate, depresia este un fenomen surprinzător puţin înţeles.

Nu sunt psiholog de profesie, nu sunt nici teolog. Credibilitatea pe care o invoc se datorează faptului că am suferit grav de depresie şi, în deprimarea mea m-am luptat mult timp cu Dumnezeu. Cunosc depresia din interior. Cunosc zbuciumul spiritual pe care îl produce. Cunosc singurătatea, izolarea, teama că voi pierde controlul şi cred că depresia poate fi înţeleasă cu adevărat nu studiind-o sau citind despre ea ci trăind cu ea.

În iunie 1985 pe când aveam 21 de ani m-am internat la un spital pentru o intervenţie simplă, de ambulator. Am intrat în sala de operaţii sănătoasă, puternică, ambiţioasă, cu idei clare. Când am iesit de la reanimare mi-am dat seama că ceva mersese prost. Patru zile mai târziu am avut un accident cerebral. Partea dreaptă îmi paralizase.

Nu puteam să stau în picioare. Eram complet lipsită de orice putere. Îmi pierdusem o mare parte din memorie. Nu puteam folosi nici cele mai simple cuvinte. După două săptămâni de mai multe teste am ieşit din spital şi am început un lung proces de recuperare.

Deşi mi-am recăpătat în următorii câţiva ani cea mai mare parte a puterii fizice, precum si capacitatea de coordonare, n-am fost totuşi în stare pe cât s-ar părea sa-mi redobândesc echilibrul emoţional decât după doisprezece ani mai târziu. Foarte curând după externare, m-am trezit într-un ciclu maniaco-depresiv care s-a făcut treptat, tot mai pronunţat.

Schimbări violente de dispoziţie mă aruncau încoace şi încolo, alternând între perioade efervescente de activitate impetuoasă şi nopţi negre de depresie paralizantă. A fost nevoie să treacă doisprezece ani de la atacul cerebral până ce mi s-a pus diagnosticul de epilepsie a lobului temporal, o disfuncţie organică bipolară care mi-a produs la rândul ei un ciclu depresiv pe când începeam să trăiesc cu noua mea 'etichetă. '

În timpul primelor săptămâni după accident, îmi amintesc că-mi spuneam în sinea mea:

'Dumnezeu mi-a dat acest accident şi-l voi accepta cu inimă bună. Asta e voinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu are cu siguranţă un motiv. '

Şi... am acceptat-o în pace sau... cel puţin aşa credeam...

Mi-au trebuit şase ani ca să-mi dau seama cât eram de supărată pe toţi din jurul meu, supărată pe Dumnezeu, supărată pe lumea întreagă...

Am început atunci să primesc o îndrumare spirituală regulată. Şi cu cât vorbeam mai mult despre ce era în inima mea, cu atât deveneam mai mânioasă, iar Dumnezeu părea că Se îndepartează tot mai mult.

Nu înţelegeam ce rost putea să aibă crucea aceasta. Un an întreg a trecut fără să pot crede nici măcar că Dumnezeu există. În această 'pană de curent' spirituală, am citit şi răscitit a doua parte din ISAIA deşi cuvintele profetului erau pentru inima mea ca o hârtie de glaspapir:

'Sărmano, lovită de vijelie şi nemângâiată, iată, te voi clădi din pietre preţioase şi îţi voi aşeza temeliile pe pietre de safir. Îţi voi face crenelurile din rubin şi porţile tale din cristal, iar zidurile de împrejmuire din pietre nestemate. '