Până când numărul martirilor nu este complet

   Faptul că Biserica s-a extins şi s-a întărit prin suferinţă şi martiraj nu este o întâmplare fericită a istoriei. Aceasta este calea stabilită de Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice dovezi ale faptului că Dumnezeu intenţionează să-Şi împlinească scopurile legate de mântuirea lumii prin intermediul suferinţei se găseşte în Apocalipsa. Cadrul este o viziune cerească în care sufletele martirilor strigă: "Până când, Stăpâne?"  Cu alte cuvinte, când se va încheia istoria, iar scopurile Tale legate de mântuire şi judecată vor fi împlinite? Răspunsul este o avertizare pentru fiecare dintre noi, cei care dorim să fim parte a împlinirii Marii Trimiteri: "Li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei" (Apocalipsa 6.11).

   Aceasta înseamnă că Dumnezeu a plănuit să-Şi împlinească scopurile stabilind un anumit număr de martiri. Atunci când acest număr se va împlini, va veni sfârşitul. George Otis Jr. i-a şocat pe mulţi dintre participanţii la cel de-al doilea Congres al Evanghelizării Lumii ţinut la Lausanne atunci când a spus: "Se datorează oare eşecul nostru de a pătrunde în ţările musulmane absenţei martirilor? Poate oare o Biserică ţinută la adăpost să crească în putere? Are oare nevoie o Biserică tânără de martiri care să slujească drept modele?"  Pe acelaşi ton, el îşi încheie cartea Ultimul dintre giganţi cu un capitol intitulat Siguranţă riscantă. În acest capitol  el scrie:

   "Ar trebui oare ca Biserica, în circumstanţe sociale sau politice dificile, să rămână la adăpost ca să evite o potenţială eradicare prin forţele ostile creştinismului? Sau ar fi oare mult mai probabil ca o confruntare făţişă cu  ignoranţa şi depravarea spirituală, ce par să învingă, să ducă la mari realizări în domeniul evanghelistic - chiar dacă o astfel de atitudine produce martiri creştini? Fundamentaliştii islamici pretind că revoluţia lor spirituală este alimentată de sângele martirilor. Este oare conceput ca eşecul creştinismului de a pătrunde în lumea islamică să se datoreze absenţei clare a martirilor creştini? Şi oare o comunitate islamică să ia în serios pretenţiie unei Biserici care se ascunde? ... Întrebarea nu este dacă este înţelept ca din când în când închinarea şi mărturisirea să fie făcute mai discret ci, mai degrabă, cât mai poate dura această stare de lucruri înainte de a ne face vinovaţi de faptul că "aprindem lumina şi o ţinem sub obroc." Relatările istorice ne arată că din Ierusalim până la Damasc şi din Efes până la Roma, apostolii erau bătuţi, omorâţi cu pietre, trădaţi şi întemniţaţi pentru mărturia lor. Invitaţiile erau rare şi nu constituiau niciodată baza slujirii lor."

   Fără nici o îndoială că Otis ar fi fost de acord cu Grigorie cel Mare (papă între anii 590 şi 604) atunci când acesta a spus: "Moartea martirilor înfloreşte în vieţile celor credincioşi."

   În zilele noastre există nenumărate exemple de oameni care au ales să sufere pentru scopul din Coloseni 1.24 - să împlinească ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, făcându-se cunoscuţi înaintea altora prin suferinţă.

   Spre sfârşitul anului 1995, în timp ce lucram la a doua ediţie a acestei cărţi, atenţia mi-a fost atrasă de scrisoarea unui misionar care a descris o astfel de suferinţă. I-am trimis repede un e-mail misionarului din Africa, cerându-i să-mi confirme cele relatate. Acesta a discutat personal cu Dansa, bărbatul despre care era vorba, şi am obţinut astfel permisiunea de a cita povestea exact aşa cum este relatată de el în scrisoare:

   "În jurul anilor 1980 a fost o perioadă de persecuţie severă din partea oficialităţilor locale ale guvernului comunist din Wolaya, unde locuiam eu. În acea vreme lucram într-un birou al guvernatorului, dar slujeam şi ca lider al asociaţiei creştine de tineri a tuturor bisericilor din zona mea. Oficialităţile mi-au cerut în mod repetat ajutorul spre a-i învăţa pe tineri doctrinele revoluţiei comuniste. Din cauză că presiunea era foarte mare, mulţi alţi creştini cedaseră deja, dar eu nu puteam decât să refuz.

   La început abordarea lor a fost pozitivă: îmi ofereau promovări şi măriri de salariu. Însă apoi au început întemniţările. Primele două au fost relativ scurte. A treia a durat un an întreg. În tot acest timp, cadrele comuniste veneau regulat să ne spele creierul  celor nouă dintre credincioşii închişi acolo - şase bărbaţi şi trei femei - dintre care una a devenit mai târziu soţia mea. Dar atunci când unul dintre comunişti s-a întors la Hristos, am fost bătuţi şi forţaţi să transportăm apă de la mare distanţă şi să cărăm blocuri mari de piatră pentru a curăţa pământul unei ferme.

   Cea mai grea perioadă a fost atunci când timp de două săptămâni gardianul ne trezea mai devreme, când afară era întuneric, şi astfel nimeni nu putea să vadă cum ne forţa să umblăm pe genunchii goi pe o distanţă de aproximativ un kilometru şi jumătarte, pe drumul pietruit ce ducea spre oraş. Parcurgeam distanţa în aproximativ trei ore. După prima zi, sângele curgea din rănile noastre ca dintr-o fântână, dar nu mai simţeam nimic.

   Într-o altă situaţie, unul dintre cei mai brutali oficiali ai închisorii ne-a forţat să stăm întinşi pe spate sub razele arzătoare ale soarelui timp de şase ore. Nu ştiu de ce am făcut aceste lucruri, dar după cele şase ore i-am zis: "Ai făcut ca razele soarelui să ne lovească, dar pe tine te va lovi Dumnezeu."  La scurt timp, acest om s-a îmbolnăvit grav de diabet şi a murit.

   Când regimul comunist a căzut câţiva ani mai târziu, şeful închisorii ne-a invitat să predicăm acolo. Atunci doisprezece deţinuţi condamnaţi pentru crimă L-au primit pe Hristos. Am continuat să slujim în închisoare iar acum sunt acolo 170 de credincioşi. De asemenea, majoritatea oficialilor închisorii au crezut."

   Numai Dumnezeu poate discerne toate influenţele care au dus la această remarcabilă "recoltă" printre deţinuţi şi oficiali ai închisorii.

 Dar desigur că aş fi un naiv dacă aş crede că suferinţa lui Dansa nu a fost parte a prezentării convingătoare a realităţii despre Hristos în viaţa celor ce au crezut.