Micuţa Maria

   Vocile abia se auzeau în acea cămăruţă slab luminată din sudul Mexicului.

   - Nu ştiu ce vom face, Hector. Nu zăresc nici o rază de lumină nicăieri, totul pare fără speranţă. Nu se întrevede nici o posibilitate să-mi recapăt slujba. Umerii lui se încovoiară în timp ce se sprijini de masă. Căile ferate cred că nu vor mai funcţiona pentru o vreme şi nici o altă slujbă nu găsesc. Peste tot afacerile sunt ruinate. Va trebui să decidem să ne mutăm.

   Mama Mariei îşi muşca buza, încercând să-şi împiedice lacrimile care îi umpluseră ochii.

   - Fără o slujbă...

   Cuvintele Yeseniei sunau ca un suspin.

   - Asta înseamnă că... nu vom avea nici un ban. O, Hector!

   - Şi ce-am putea face cu banii? replică Hector cu amărăciune. Mâncarea abia se mai găseşte. Nu e nimic de cumpărat şi trebuie să avem grijă şi de micuţii noştri, continua el uitându-se la copii. Maria îi urmarea pe părinţii ei cu ochii mari şi serioşi, ţinându-şi şalul strâns pe umerii ei firavi. De când se ştia, lumea din jurul ei era răvăşită. Frământări, descurajare si foame. Îsi închise ochii şi încerca să-şi amintească o conversaţie dintre  tatăl ei şi un vecin.

   Re-vo-lu-cion.

   Ea pronunţă rar în minte silabele acestui cuvânt. Era cuvântul pe care tatăl ei îl rostise de multe ori, cuvântul pe care îl auzea de când se ştia pe lume. Era revoluţia un lucru bun sau era ceva rău?

   În primii ani ai secolului XX, familia Mariei resimţea efectele revoluţiei care bântuia peste tot în ţară. Mii de oameni se răsculau împotriva stăpânilor lor, bogaţii care deţineau pământurile. Nu mai voiau să fie asupriţi, erau istoviţi de orele de muncă lungi pentru un mic câştig sau chiar pentru nimic, sătui să trăiască într-o sărăcie mizeră în timp ce câţiva oameni aveau bogăţiile ţării în mâinile lor.

   - Vrem pământ! Vrem pământ! strigau oamenii. Vrem propria noastră bucată de pământ!

   Cu aceste cuvinte mexicanii au pornit  la luptă, şi mulţi dintre ei au murit. Marii proprietari de pământuri au fost ucişi şi averea lor împărţită revoluţionarilor. Proprietăţile lor imense se aflau acum în paragină.

   Tatăl Mariei a fost un om muncitor, lucrând la căile ferate timp de mai mulţi ani, reparând şinele si încărcând vagoanele. Familia lui nu a fost niciodată bogată, dar mereu s-a găsit nişte fasole pe plită şi un sac cu mălai pentru tortile, în cămară. De ce ar mai fi avut nevoie? Slujba tatălui i-a făcut să se mute adesea, dar patronii nu i-au asigurat mereu un adăpost. Familia lui a fost mai binecuvântatâ decât altele.

   Acum Tatăl Mariei îşi pierduse slujba şi frica îi umplea inima văzând-o pe mama ei plângând.

   - Trebuie sa luăm o decizie, continua Hector cu o voce joasă. Locul meu de muncă nu ne-a îmbogăţit, dar era CEVA! Am avut prieteni acolo, dar acum cei mai mulţi dintre ei întâmpină probleme. Astăzi fiecare a pornit pe drumul lui şi poate nu ne vom mai întâlni niciodată. Dar cu ce ne ajută supărarea? Nu ne mai rămâne decât să plecăm. Am auzit că se găseşte mâncare în Irapuato. Nădăjduiesc că un fermier va avea nevoie de mine.

   Maria strânse mâna mamei şi se simţi liniştită...

   - Sunt aşa de micuţi, se frământa ea... Ochii Mariei sunt prea mari pentru faţa ei atât de mică, iar mânuţele îi sunt foarte subţiri. Are nevoie de hrană cât să se sature, hrană care să o ajute să crească.

   Tânăra mamă catolică înălţă o rugăciune fierbinte cerând binecuvântarea peste călătoria ei, ca ea să fie rodnică şi ca ei să aibă parte de zile mai bune.

....................................................

   - Ştiţi unde aş putea găsi un adapost pentru noapte şi poate de lucru?

   - Nu, nu pe aici...

   Hector şi familia petrecură noaptea într-o peşteră, iar căutarea unei slujbe continuă în dimineaţa următoare. Un proprietar din zonă i-a promis un adăpost, iar în schimb, el îi va păzi ogorul care nu fusese încă recoltat. Copiii se uitau la mica baracă. Era facută din bucăţi de lemn şi cutii. Unele crăpături erau umplute cu lut.

   - Avem un loc unde să facem focul, îndrăzni Hector să vorbească. Îsi puse bagajul pe podea şi începu să întindă rogojinile. Vom căra apă de la izvor. Este deja o găleată plină, am adus-o eu de ieri ştiind că venim aici. Răscoli prin bagaj după o cană ca să le dea apă copiilor. Apoi le spălă feţele şi îi aşeză pe rogojinile lor. Hector aflase că în localitate, copiii mureau de variolă. Boala se răspândea de la o familie la alta, se săpau morminte unul dupa altul...

   - Tu şi copiii sunteţi destul de izolaţi aici, iar eu voi încerca pe cât posibil contactul cu alţii. Nu voi mai merge în altă localitate decât dacă este absolut necesar. Boala nu o să ajunga aici.

   Dar mama se frământa şi îi supraveghea pe copii cu atenţie.

   Timpul dinaintea înserării era momentul preferat al zilei pentru Maria. Se spăla pe mâini şi îşi îndrepta părul încâlcit de pe faţă. Apoi îl lua pe frăţiorul ei de mână şi aşteptau într-un colţişor mai umbros venirea tatălui acasă. Dacă ziua lui era rodnică, el le aducea de mâncare.

   Faţa lui Hector arăta obosită în timp ce se târa încet spre casă pe cărare.

   - Am mers un drum lung astăzi, îi spuse soţiei lui. Cred că merg tot mai departe de orăşel în fiecare zi. Dar ceilalţi fac acelaşi lucru. Fiecare fermier şi-a strâns recolta cu atenţie, dar oamenii înfometaţi mergeau pe câmp tot mereu, fiecare dintre ei sperând că va găsi ceva...

   Yesenia apucă coşuleţul din mâna soţului şi luând câteva căpşune micuţe, le dădu copiilor. Aceştia le înghiţiră pe nerăsuflate cu codiţe cu tot. Apoi mama răsturnă mâna de fasole pe podea ca să le aleagă şi puse ştiuleţii de porumb după sobă.

   În seara următoare Hector aduse acasă un dovleac crăpat. Deodată ochii Mariei se luminară: "Un dovleac!" exclamă ea.

   - Cred că a căzut dintr-o căruţă, spuse Hector.

   Yesenia turnă apă din găletă şi o puse la fiert. Tăie dovleacul bucăţi. Curând apa clocotea, iar Mariei i se păru că niciodată nu a mai mirosit ceva aşa de delicios decât aroma ce umpluse casa.

   - Hector, zise Yesenia, copiii arată aşa de vlăguiţi. Ştiu că nu manâncă cum trebuie, dar mi-e teamă că aceasta nu-i singura problemă. Să ştii că fiul nostru are febră.

   Hector tresări. Se aplecă asupra baiatului şi îşi puse mâna pe fruntea lui.

   - Am încercat sa fiu precaut, zise el abătut. Nădăjduiam că vom fi cruţaţi, dar... tot ce putem face este să ne rugăm să nu fie nimic serios.

   Trei zile mai târziu prima pată roşie apăru pe faţa copilului iar Yesenia îşi dădu seama că şi Maria are febră. Avu grijă de copii aşa cum numai o mamă poate să o facă, căutând hrana pentru ei. Maria nu era la fel de bolnavă ca şi frăţiorul ei iar în curând se simţi chiar bine. Dar faţa băieţelului era plină de bube...

   Mama îl îngriji pe copilaşul bolnav, dar nimic nu părea să ajute. Câteva luni mai târziu groapa micuţului ei fiu se alătura celorlalte săpate pentru victimile variolei. (scurte citate din capitolul 1))