Merge viaţa mai bine cu Hristos?

   Merge viaţa mai bine cu Isus?

   Aceasta este o întrebare absolut crucială pentru Biserica creştină, în special pentru cea din ţările prospere şi confortabile din America şi Europa de Vest. De câte ori nu auzim mărturii creştine care spun că efectul convertirii a fost o viaţă mai uşoară? Odată am auzit mărturia unui mijlocaş care juca fotbal profesionist. El spunea că după ce s-a rugat să Îl primească pe Isus, a simţit din nou dorinţa de a juca şi a fost foarte mândru de performanţele de până atunci; astfel, în fiecare duminică se simţea capabil să joace şi să dea tot ce este mai bun în el.

   Se pare că majoritatea creştinilor din Occidentul prosper descriu beneficiile creştinismului în sensul că el aduce o viaţă mai bună chiar dacă nu ar exista nici Dumnezeu, nici înviere. Gândeşte-te la toate beneficiile psihologice şi relaţionale. Desigur că acestea sunt biblice şi adevărate: rodul Duhului este dragoste, bucurie şi pace. Deci, dacă primim dragoste, bucurie şi pace datorită faptului că noi credem în aceste lucruri, atunci nu este o viaţă bună de trăit chiar dacă în cele din urmă se dovedeşte că erau bazate pe o minciună? De ce să fim vrednici de milă?

   Şi atunci ce s-a întâmplat cu Pavel? Oare nu trăia el o viaţă abundentă? De ce să fi spus că, dacă nu există înviere, suntem cei mai de plâns dintre oameni? Să trăieşti o viaţă lungă de şaptezeci de ani într-o iluzie plină de bucurie şi satisfacţie nu pare să fie un lucru de plâns, mai ales dacă acea iluzie nu afectează în niciun fel viitorul. Dacă iluzia poate transforma deşertăciunea şi lipsa de sens în fericire, atunci de ce să nu fim înşelaţi?

   Răspunsul pare a fi faptul că, pentru Pavel, viaţa creştină nu constă în aşa-numita viaţă bună şi uşoară, plină de prosperitate. În schimb, era o viaţă de alegere liberă a suferinţei dincolo de orice experienţă normală. Credinţa lui Pavel în Dumnezeu, încrederea lui în înviere şi speranţa în părtăşia veşnică cu Hristos nu produceau o viaţă uşoară, în confort, care ar fi satisfăcătoare chiar şi fără înviere. Nu, speranţa lui producea o viaţă de suferinţă liber aleasă. Da, el a cunoscut bucuria negrăită. Dar era o "bucurie în nădejde" (Romani 12.12). Iar acea speranţă l-a eliberat pentru a putea îmbrăţişa suferinţe pe care nu le-ar fi ales niciodată dacă nu ar fi avut speranţa propriei învieri şi a învierii celor pentru care a suferit. Dacă nu există înviere, alegerea sacrificiului făcut de Pavel ar fi fost, conform celor spuse chiar de el, un lucru demn de plâns.

   Da, în suferinţa lui era o bucurie şi un simţământ al importanţei deosebite. Dar bucuria era acolo doar din pricina speranţei pline de bucurie de dincolo de suferinţă. Acesta este sensul celor spuse în Romani 5.3-4: "Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde." Aşadar în suferinţă există bucurie. Dar bucuria vine din cauza speranţei că suferinţa în sine ajută la siguranţă şi creştere. Astfel, dacă nu există nicio speranţă, Pavel este un nebun, pentru că îmbrăţişează această suferinţă şi chiar mai nebun, pentru că se mai şi bucură de ea. Dar există speranţă. Şi astfel Pavel alege un mod de viaţă care ar fi prostesc şi demn de plâns în lipsa speranţei bucuriei de dincolo de mormânt. El răspunde cu "da" la întrebarea lui Richard Wrumbrand. El alege suferinţa.

   Stând la picioarele unui sfânt în suferinţă

   După ce am stat la picioarele lui Richard Wurmbrand nu am mai fost niciodată acelaşi. Am stat literalmente la picioarele lui. El şi-a scos încălţămintea şi s-a aşezat pe un scaun de pe platforma uşor mai înaltă a bisericii Baptiste "Harul" din Minneapolis de Sud (Mai târziu am aflat că acest obicei avea de a face cu picioarele sale rănite în timpul torturilor pe care le-a îndurat într-o închisoare românească.) În faţa lui şi mai jos stăteau doisprezece pastori. A vorbit despre suferinţă. Din nou şi din nou spunea că Isus "a ales" suferinţa. El a ales-o. Nu i S-a întâmplat pur şi simplu. El a ales-o: "Nimeni nu Mi-o ia (viaţa), ci o dau Eu de la Mine Însumi" (Ioan 10.18). Ne-a întrebat dacă noi am alege suferinţa de dragul lui Hristos.

   Wurmbrand a murit în 2001. Dar impactul produs de el continuă. Cartea sa devoţională "Întinzându-ne spre înălţimi", îl prezintă astfel:

   "Richard Wurmbrand este un pastor luteran evanghelic de origine ebraică, născut în anul 1909 în România. Când comuniştii au venit la putere în ţara în care s-a născut, în anul 1945, a devenit liderul bisericii subterane. În anul 1948, a fost arestat împreună cu soţia lui, Sabina, el fiind închis timp de paisprezece ani într-o închisoare comunistă, dintre care trei i-a petrecut în izolare într-o celulă subterană fără să poată vedea soarele, stelele, sau florile. Nu vedea pe nimeni cu excepţia gardienilor şi a torţionarilor. Prietenii săi creştini din Norvegia i-au cumpărat libertatea cu 10.000 de dolari, în anul 1964."