Mai întâi paiul -3-

La 18 ani am rugat un tinichigiu să mă ia în serviciul său. Mi-am lustruit pantofii lună, mi-am pus un guler nou şi m-am dus la casa acelui om. El însă mi-a spus că nu are nevoie de mine.

Eu am răspuns 'Mulţumesc frumos, domnul meu, însă îmi pare rău. ' Omul m-a lăsat să cobor până la poartă, apoi m-a chemat înapoi şi mi-a spus: 'Tu te deosebeşti mult de ceilalţi, nu te pot respinge. '

Apoi mi-a dat dispoziţie să pun conducte de apă în mai multe case. Am terminat lucrul într-o săptămână. Atunci meşterul a exclamat: 'E imposibil! ' Însă, după ce s-a convins personal, şi-a dat seama că lucrurile au fost terminate cu toate exigenţele.

Cu toate acestea avea o prejudecată, aceea de a nu da de lucru unui astfel de muncitor-viteză.

La 20 de ani m-am mutat la Liverpool. Puterea lui Dumnezeu se odihnea din plin peste mine. Aveam o mare dorinţă de a ajuta tineretul.

În fiecare saptămână adunam mulţimi de băieţi şi fete desculţi şi zderenţuroşi în jurul meu. Câştigam bani frumoşi dar schimbam totul în hrană pentru aceşti copii. Ne întâlneam în barăcile portului. Ah, ce adunări binecuvântate aveam acolo! Sute dintre ei au fost mântuiţi.

Împreună cu un prietem mă dedicam vizitelor bolnavilor din spitale şi de pe vapoare. Dumnezeu mi-a dat o inimă largă pentru cei săraci.

Munceam din greu şi dădeam săracilor tot ce câştigam, pentru mine nu opream nimic. În fiecare duminică ţineam post toată ziua si mă rugam.

Îmi amintesc ca odată au fost mântuite nu mai puţin de 50 de suflete prin puterea lui Dumnezeu, în spitale, pe vapoare, în adunările de tineret ale Armatei Mântuirii. Atunci au fost zile de mari treziri spirituale.

La adunările Armatei Mântuirii, predicatorul mă îndemna mereu să iau cuvântul. Nu ştiu de ce mă tot ruga pe mine, dar ştiu că predica mea era mereu întreruptă.

Plângând, stăteam în faţa oamenilor. Nu-mi puteam stăpâni lacrimile când Îl vesteam pe Dumnezeu. Aş fi dat mult pentru o vorbire mai bună, dar mă asemănam cu Ieremia, un om cu un izvor de lacrimi. Atunci când plângeam în faţa oamenilor, o făceam ca o rugăminte la adresa lor de a se preda lui Dumnezeu, ceea ce se şi întâmpla.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele zile, pentru că Dumnezeu m-a ţinut într-un spirit umil şi cu o inimă zdrobită. Amintirea de la Liverpool îmi este nespus de preţioasă.

Când am împlinit 24 de ani, ceva mi-a spus să mă reîntorc la Bradford. Mă preocupa gândul deschiderii unei prăvălii de tinichigerie particulară. Cu restul timpului intenţionam să ajut Armata Mântuirii.

Aici, s-a întâmplat să fac cunoştinţă cu cea mai bună fată din Armata Mântuirii, care mai târziu, mi-a devenit soţie.

~&,"&,"&,"&,"&,"&~.

Polly era o fată frumoasă şi îi stătea bine în îmbrăcămintea ei simplă şi pălăria bine formată. Era aproape drăgălaşă. Din clipa când ea şi-a depus legământul prin mărturisire, Wigglesworth a simţit că-i aparţine. Peste puţin timp a început între ei o prietenie din inimă. Noua convertită făcea progrese rapide şi era fosrte serioasă în viaţa spirituală. Prin legăturile ei cu conducătorii asociaţiei religioase, a ajuns să-l cunoască chiar pe generalul Booth.

Acesta i-a permis să activeze în Armata Mântuirii fără ca ea sa aibă studiile necesare în acest domeniu. Datorită excepţionalei sale munci de câştigare a sufletelor, asociaţia religiosă privea cu multa simpatie chiar spre tânărul Wigglesworth. El se consacra în întregime idealurilor ei. În ea, el a găsit o împlinire a dragostei în vederea slavării sufletelor. A fost pentru el o satisfacţie fericită: Transformarea vieţii multor bărbaţi si femei prin puterea Evangheliei.

Pe lângă toate acestea, prezenţa lui Polly la adunări era pentru el o mare atracţie. Voiciunea şi calităţile ei l-au impresionat foarte mult, mai ales în adunări interne şi externe.

La 22 de ani, Polly s-a casătorit cu Wigglesworth care avea 23 de ani. În anii care au urmat, el i-a purtat o mare recunoştinţă:

'Polly devenise un mare ajutor în viaţa mea spirituală. A fost întotdeauna un stimulent pentru o viaţă sfântă. Ea a văzut cât de greu citeam şi imediat a început să mă înveţe să citesc şi să scriu corect. Din păcate, nu prea i-a reuşit să mă înveţe să scriu impecabil. '

De asemeni Wigglesworth mai mărturisea despre soţia lui:

'A fost o mare cuceritoare de suflete. O îmbărbătam să-şi continue slujba Evangheliei iar eu mă ocupam mai departe cu tinichigeria. Ceva mă apăsa pe inimă când vedeam că în cartierele oraşului Bradford nu sunt comunităţi. De aceea, am închiriat o clădire şi am început acolo o lucrare. Ne rugam Domnului pentru copii, ca ei sa fie închinaţi lui Dumnezeu înainte de a se naşte. Obişnuiam să duc copiii la adunări şi, în timp ce soţia mea îi învăţa, eu îngrijeam de ei. Munca mea era de a arunca plasa iar ea aducea peştii la mal. '