La drum spre înalţimi

La drum spre înălţimi

   Era dimineaţa unei zile splendide. Valea părea încă adormită. Singurele sunete erau râsetele vesele ale undelor râurilor şi micile cântece zglobii ale păsărilor. Roua strălucea pe iarbă, iar florile sălbatice semănau cu mici bijuterii. Deosebit de frumoase erau anemonele sălbatice, violete, roze şi stacojii, răspândite pe întreaga câmpie, ridicându-şi micuţele lor feţe arătoase printre spinii răzleţi. Din când în când Păstorul şi Mult-Temătoarea călcau peste fâşii de mii de floricele roz sau mov, fiecare din ele atât de măruntă şi totuşi formând împreună un covor excepţional, cu mult mai preţios decât oricare altul din palatele regeşti.

   Păstorul chiar se opri o dată pentru a atinge fin florile cu degetele Sale, după care spuse zâmbind Mult-Temătoarei: "Smereşte-te, şi vei descoperi că Dragostea îţi va întinde un covor de flori sub picioarele tale." Mult-Temătoarea Îl privi cu seriozitate: "M-am gândit deseori la florile sălbatice; pare ciudat ca o astfel de multitudine să înflorească în locuri atât de sălbatice ale pământului, unde probabil nu le vede nimeni niciodată şi unde caprele şi vitele pot călca peste ele, strivindu-le. Au de oferit atâta frumuseţe şi dulceaţă, dar nu e nimeni cu care să o împărtăşească sau care să o aprecieze". Privirea pe care i-o aruncă Păstorul fu una deosebit de frumoasă: "Nimic din ce a creat Tatăl împreună cu Mine nu se risipeşte vreodată", spuse El calm, "iar micuţele flori sălbatice au o lecţie minunată de oferit. 

   Trebuie să-ţi mărturisesc un mare adevăr, Mult-Temătoareo, pe care doar puţini îl înţeleg. Cele mai mari frumuseţi ale sufletului omenesc, victoriile sale cele mai mari, realizările sale splendide, sunt întotdeauna acelea pe care nu le cunoaşte nimeni sau care doar se bănuiesc. Fiecare răspuns lăuntric al inimii omeneşti la Dragoste şi fiecare victorie asupra egoismului reprezintă o nouă floare în pomul Dragostei. Multe vieţi liniştite, simple şi ascunse, necunoscute lumii, sunt veritabile grădini în care florile şi roadele Dragostei au atins o asemenea perfecţiune încât devin loc de desfătare unde Însuşi Regele Dragostei se plimbă şi se bucură împreună cu prietenii Săi. Unii din slujitorii Mei au câştigat adevărate victorii şi sunt efectiv iubiţi şi stimaţi de ceilalţi oameni, dar întotdeauna cele mai mari victorii ale lor vor fi asemenea florilor sălbatice, pe care nimeni nu le ştie. Învaţă această lecţie acum, aici în vale, Mult-Temătoareao, iar când vei ajunge la locurile abrupte ale munţilor, aceasta îţi va da mângâiere". Şi au început apoi să cânte: "Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi ... ..."

   Ajunşi la un râu, Păstorul o ajută pe Mult-Temătoarea să treacă peste pietrele umede şi alunecoase.

...........................

   "Înălţimile" spuse Pastorul, "sunt  PUNCTUL DE PLECARE pentru călătoria spre cele mai joase locuri din lume. Când vei avea picioare de căprioară şi vei putea sări peste munţi şi peste dealuri, vei putea la fel ca Mine, să alergi în jos din Înălţimi cu cea mai mare dăruire de sine ca mai apoi să urci din nou pe munţi. Vei fi în stare să urci spre Înalţimi mai uşor ca vulturul, căci numai pe Înălţimile Dragostei va putea cineva primi putere de a se dărui cu umilinţă, într-o totală abandonare de sine."

   Aceste vorbe păreau ciudate şi tainice. "N-am ştiut căci Valea este un loc atât de minunat şi atât de plin de cântec" spuse Mult-Temătoarea. Păstorul răspunse: "Numai Dragostea poate înţelege cu adevărat melodia, frumuseţea şi bucuria care au fost sădite în inima întregii creaţii. Ai uitat că acum două zile ţi-am semănat în inimă sămânţa dragostei? Deja a început să te facă să vezi lucruri pe care mai înainte nu le observai. Pe măsură ce creşte Dragostea înăuntrul tău, vei ajunge să înţelegi multe lucruri pe care nici nu ţi le-ai fi iamginat. Vei căpăta darul priceperii multor "limbi neînţelese", şi vei învăţa să vorbeşti însăşi limba Dragostei şi să-ţi formezi picioare de căprioară. Aceste două lucruri le vei deprinde în călatoria ta spe Înalţimi, şi iată-ne la râul, care odată traversat ne aduce la poalele munţilor. Acolo vom găsi pe cele două călăuze care te aşteaptă". "Nu vrei sa ma duci Tu, tot drumul pâna la capăt? Atunci când sunt cu Tine sunt mai puternică şi am convingerea că nimeni nu mă poate duce spre ÎNĂLŢIMI ". "Mult-Temătoareo, aş putea face ceea ce-mi ceri. Aş putea să te duc Eu Însumi tot drumul până sus pe Înălţimi şi să nu te las să te caţări tu singură. Dar dacă aş face aşa, nu vei niciodată în stare să-ţi formezi picioare de căprioară... ... de aceea am ales cu cea mai mare grijă pentru tine două dintre cele mai bune şi puternice calauze. Te asigur, totuşi, că nu voi fi prea departe nici măcar o clipă atunci când Mă vei chema în ajutor, chiar dacă tu nu Mă vei putea zări. Este la fel ca şi când aş fi prezent lângă tine tot timpul, doar că voi fi invizibil. Ai promisiunea Mea credincioasă că această călătorie pe care o vei întreprinde are scopul de a-ţi forma picioare de căprioară." "Dar îmi vei da un nume nou când voi ajunge sus?" "Da, desigur. Când floarea Dragostei va fi pregătită să înflorească în inima ta, vei fi şi tu iubită şi vei căpăta un nume nou", răspunse Păstorul. "Iată pe cele două călăuze pe care ţi le-am promis; de acum încolo, vei trece prin locuri grele şi abrupte dar ele îţi vor fi tovarăşe şi ajutoare". Care sunt numele lor? Şi de ce nu-mi vorbesc, sunt mute?" "Nu, nu sunt" răspunse Păstorul "dar ele vorbesc acum o limbă nouă, un dialect al munţilor pe care tu nu l-ai învăţat încă; încetul cu încetul te vei deprinde să înţelegi cuvintele lor. Sunt nişte învăţătoare bune; una se numeste Tristeţe, iar cealaltă e sora ei geamănă şi se numeşte Suferinţă."

   "Nu pot să merg cu ele, nu pot, nu pot! Cum aş putea călători în tovărăşia lor? De ce trebuie să mi le faci tovarăşe pe Tristeţe şi pe Suferinţă? N-ai fi putut să-mi dai ca tovarăşe de drum pe Bucurie şi Pace?" Şi izbucni în lacrimi...

   ...peste chipul Păstorului trecu o expresie ciudată ascultând această explozie de cuvinte... "Mai ai încredere în Mine, Mult-Temătoareo, vrei să mergi cu ele sau vrei să te întorci înapoi în Vale, la toate rudele tale din neamul Frica?"

   Mult-Temătoarea se scutură... "Dacă vreau să mă întorc? O, Păstorule, la cine să mă duc? În toată lumea asta nu am pe nimeni în afară de Tine. Ajută-mă să Te urmez, chiar dacă pare imposibil. Ajută-mă să mă încred în Tine la fel de mult cum doresc să Te iubesc".

..................

   ...păşi înainte, privind la cele două făpturi învăluite şi le spuse cu un curaj pe care nu-l mai simţise până atunci: "Voi merge cu voi. Arătaţi-mi calea."

   Păstorul spuse limpede: "Îţi las pacea Mea. Bucuria Mea să fie deplină în tine. Nu uita că M-am legat cu jurământ să te duc pe Înălţimile acestor munţi şi că nu vei fi dată de ruşine, iar acum "până la răcoarea zilei şi până la lungirea umbrelor, voi fi ca o căprioară sau ca puiul de cerb peste munţii ce ne despart".

   Apoi, înainte ca Mult-Temătoarea să-şi dea seama ce se întâmplă, El săltă pe o stâncă mare de la marginea cărării, iar de acolo pe alta, şi pe alta cu mişcările line... El sări mai sus pe munţi apoi ÎL pierdu din ochi... În momentul în care El dispăru, Mult-Temătoarea şi tovarăşele ei începură urcuşul. Dacă cineva ar fi privit, ar fi avut în faţa ochilor o privelişte ciudată, văzând-o pe Mult-Temătoarea şchiopătând spre Înălţimi, păstrând o distanţă cât mai mare de cele două figuri învăluite, prefăcându-se a nu vedea mâinile lor întinse. Dar acolo nu era nimeni să privească, căci dacă un lucru e sigur, atunci e acela că formarea picioarelor de căprioară reprezintă UN PROCES TAINIC, FĂRĂ SPECTATORI. (fragmente din capitolul 4)