Ispite şi încercări

Ispite şi încercări

   "Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine; nimeni nu se poate asemui cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc."

   Din ziua întoarcerii mele, am trecut prin multe încercări şi ispite, dar am putut să văd mereu credincioşia lui Dumnezeu în chip minunat, după cuvântul: "Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea..."

   Când am vizitat prima adunare a Crucii Albastre, pentru ca să mă înscriu, ei cântau cântarea "Frumoasă-i viaţa trăită pentru Domnul; deplin şi bucuros să I se predea omul". Aceasta m-a cuprins aşa de mult, că mi se părea că nu mai sunt pe pământ. Legământul meu cu privire la abstinenţă, a fost pentru mulţi un caz de poticnire în regiunea noastră. Oamenii erau aşa de obişnuiţi să bea vin şi ţuică, parcă acestea erau absolut necesare vieţii. Ceaiul nu era cunoscut. Cafea se bea foarte puţină. Pretutindeni mi se oferea vin sau ţuică spunându-mi-se: "Doar un pahar!" Răspunsul meu era: "Eu vreau să trăiesc pentru Mântuitorul meu şi să fiu fericit. El mi-a poruncit să nu mai beau nici o băutură spirtoasă". Când cineva voia să mă silească, luam paharul ş îl vărsam. La fel şi cu fumatul. Spuneam: "Eu nu mai fumez, am scăpat de patima aceasta".

   În cârciumă n-am mai mers - cu o excepţie. Am auzit că un credincios poate să meargă dar să bea numai limonadă şi să arate astfel că el poate trăi fără bautură spirtoasă. Aşadar, m-am dus si eu odată. Lângă mine, se jucau cărţi şi eu am fost ispitit, dar am văzut primejdia şi mi-a venit în minte versetul "Ferice de cel ce nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori". La adunare, le-am spus căci e o învăţătură greşită de a se permite intrarea în cârciumă. Dar ei au început să mă urască. Ştiam, de asemenea, că trebuie să-i mustru pe cei care înjură. Adesea tremuram când auzeam pe cineva înjurând. Ştiam că dacă fac aşa, "va cere Dumnezeu sângele din mâna mea". Dacă nu am mustrat pe unul care înjura, în noaptea următoare nu puteam să dorm decât foarte puţin. Ziua urmatoare, când era posibil, mustram pe cel care înjurase dacă îl cunoşteam. Dacă cel ce blesteamă nu primeşte mustrarea, va suporta consecinţele. Noi am scăpat de răspundere.

    După întoarcerea mea la Dumnezeu, am ştiu de asemenea că trebuie să fac rugăciuni şi sa citesc Biblia acasă, cu toţi ai mei. Pe atunci, încă nu citisem în Biblie ca dimineaţa, la amiaza sau seara capul familiei trebuie sa citească acasă şi să sfătuiască copiii, sa vorbeasca cu ei despre ce scrie acolo, la sculare, la culcare, în călătorie. Citeam uneori dintr-o cartea de rugăciuni Călauza spre cer (dar odată am aruncat această carte şi am citit doar din Biblie). Rugăciunea Tatăl nostru o spuneam şi înainte de a mă întoarce şi am ţinut-o şi după aceea.

...................................

   După întoarcerea mea la Dumnezeu mergeam la oameni şi le spuneam că eu m-am întors la Dumnezeu şi sunt fericit şi că ar trebui să vină şi ei la adunare. Ei se înroşeau la faţă şi aduceau pretexte. Dar uneori, când mă vedeau, dispăreau.

   Încă de la început eu aveam multe de povestit, cum Dumnezeu e un Dumnezeu bun şi ce bine este cu El fără să exagerez. Prilejuri se iveau mereu, în zile de lucru puteam vorbi cu ţăranii iar duminica făceam vizite. Atacam păcatul, nu cruţam pe nimeni. Tocami pe cei mari îi atacam mai mult şi le puneam în faţă răspunderea. Unii s-au înspăimântat şi s-au pocăit.

   Cu toate ca eram pocăit, la început, adeseori, mă enervam. Nu aşa ca să lovesc cu ciomagul dar aveam o mânie ascunsă în inimă. Lucrul acesta mă neliniştea căci ştiam că mânioşii nu pot merge în cer. Odată un frate pe când eram la masă, a ridicat un ciomag şi a spus: "Mai sunt aici duhuri necurate?" Iar eu care eram stăpânit de demonul mâniei am spus: "Da, aici este demonul mâniei" iar el a zis: "Îl voi alunga imediat!" şi adaugă: "Eşti eliberat, mulţumeşte Domnului!". Şi am început să mulţumesc. Totdeauna când eram agitat, încercam să mulţumesc.

.....................................

   Odată cu eliberarea de păcatele grosolane, am început să-mi par mie însumi foarte cumsecade şi cinstit, mai cinstit ca ceilalţi oameni şi credeam că nu există om mai cinstit ca mine. Am înţeles că mă urcam pe un drum prăpăstios şi mărăcinos! Când citeam Biblia, Dumnezeu îmi lumina inima. Am observat că sunt plin de griji, ca un păgân, şi ma încred în ceea ce se vede. Dacă aveam ceva în cutia mesei sau în dulapul din bucătărie, eram liniştit dar, dacă nu era nimic, mă întrebam "Ce vom mânca azi?" Dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi spunea că acesta e un lucru păgânesc. Vedeam cât sunt de pământesc şi de zgârcit. Şi când oamenii spuneau lucruri neadevărate despre mine mă supăram, în loc să sar în sus de bucurie. Când voiam să iert oamenilor, nu puteam. Eu m-am predat mai bine bunului Dumnezeu, dar nu era deajuns. Chiar dacă înaintea oamenilor eram liniştit, în lăuntrul meu nu era aşa.

......................................

   Toate acestea m-au dus în mare strâmtorare. Mi-am încordat puterile şi am intrat în Cuvântul Domnului. Eu nu aveam nici pace, nici biruinţă. Nu că aş fi jucat iarăşi cărţi sau popice, dar ceva mă osândea. Binele pe care-l voiam, nu-l făceam, ci răul. M-am dus la predicator şi m-am plâns tare de necazul meu, că nu am biruinţă asupra păcatului. Uneori mi se spunea: "Toţi suntem păcătoşi, nimeni nu e neprihănit!" Oamenii ştiau că eu doream să fiu acolo pentru Dumnezeu de aceea, ei căutau să mă mângâie cu vorba. Sunt mulţi oameni evlavioşi, care au în cap obiceiurile strămoşeşti şi se poartă conform acestora, ei vorbind şi căutând să le bage în cap oamenilor că pe lumea acesta, ei trebuie să rămână nişte păcătoşi. Ei îşi susţin părerea cu tărie din care cauză nu pot vedea sfinţenia Cuvântului lui Dumnezeu.

......................................

   Aceste răspunsuri ale unor predicatori m-au nemulţumit. Eu ştiam bine că nu pot sta oricum înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru mi-l spunea conştiinţa. Şi mai mult mă preocupau cuvintele Mântuitorului "Aceia pe care Fiul îi face slobozi, sunt cu adevărat slobozi". Am văzut că există o slobozenie pe care eu nu o aveam dar trebuia să o am. Însetam după această slobozenie. Era o luptă îngrozitoare în mine. Ce puteri erau împotriva mea! "Mai bine nu m-aş fi născut!" gândeam. Peste aceste gânduri m-am plecat înaintea lui Dumnezeu şi începeam să mă îndemn: Dumnezeu are dreptate, şi e bine că tata a trăit şi că eu m-am născut. Într-o luptă ca aceasta, nu aş fi putut rezista înainte de pocăinţă, dar la pocăinţă am primit o putere. Cam aşa au mers lucrurile timp de trei ani. Apoi Cuvântul Domnului aşa cum scrie la Romani 7, m-a scos din mizerie şi din creştinismul lumesc. A venit timpul când am ridicat capul, oarecum deasupra negurii şi am putut striga: "Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos! S-a făcut! Eliberat, slobod!"