text Eseuri crestine

În numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh

Sursa:

www.resursecrestine.ro

• Autor: Avasilcai david

"În numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh"

Era într-o duminică seara.

Păstorul bisericii făcuse un anunţ. Am rămas încremenit. Cu gura căscată. Parcă nu mă vedea nimeni. Strigam, făceam semne, dar totuşi, nu mă vedea nimeni. Şi asta pentru că toate se întâmplau înlăuntrul meu.

Se anunţase un botez. În mai. Eram în culmea fericirii, însă temător ...

Îmi doream aşa de mult să fac acest lucru.

Numai când am fost întrebat, am zis DA. Puţin tremurat de emoţie, dar sigur. A fost ca o cerere în căsătorie.

Primele ore de cateheză, mi se păreau minute. Rămâneam aşa gol pe dinăuntru, deşi înfulecam orice cuvânt rostit de slujitori. O foame nebună, care nu o puteam împlini niciodată îndeajuns ...

Între timp, lăsasem totul în urmă. Începusem să-L iubesc aşa de tare pe Tata...

În fiecare dimineaţă, deschideam ferestrele şi-L iubeam, mulțumindu-I pentru viaţă, că S-a uitat la mine, că I-a fost milă de încă un păcătos...

"-Bună dimineaţa, Tată! "

Și parcă Îl văd, poruncind vântului să ducă şoapta vocii Lui cât mai repede la urechea mea, să nu trântesc iar fereastra, şi să n-aud că îmi răspunde:

"-Bună dimineaţa! "

Câteodată, când eram singur, Îl chemam să stăm de vorbă. Nu prea ştiam ce să-I zic...

Puneam două scaune afară, iar pe al Lui, aşezam o pernă moale. Mă gândeam că acolo sus, s-o fi săturat să stea pe Scaunul acela tare din aur şi pietre preţioase.

Eu Îi puneam un scaun umil. Şi venea.

Se aşeza şi mă asculta. Nu prea ştiam ce să-I spun. Tăcea şi El.

Îi sărutam obrajii şi Îl îmbrătișam mult, apoi Îi ceream iertare că L-am chemat pentru nimic.

Zic pentru nimic, pentru că deseori Îl chemam şi atât.

Îl priveam şi El mă privea pe mine. Nu găseam cuvinte potrivite.

Îl întrebam ce face. Zicea că e bine. Doar că Îl durea inima din când în când.

"-Din cauza mea? "Îi spuneam eu înlăcrimat .

"-Şi din cauza ta. Din cauza tuturor.

Dar zicea că El rabdă. Zicea că asta e datoria Lui. Lua medicamente din când în când. Le lua cu lacrimi...

L-am întrebat de unde le ia.

"-Ai farmacie în Cer Tată? "

Mi-a zis că nu.

"-Farmacia mea, a continuat după câteva clipe de tăcere, e aici. Pe pământ. O laudă către Mine, din toată inima, a unui copil al Meu, e ca un paracetamol pentru Mine. O rugăciune fierbinte, făcută din străfundul inimii, e pastila perfectă pentru durerile Mele."

Mi-a zis că Îl dor şi urechile, şi ochii. De câte prostii a auzit şi văzut...

O cântare, e ca un alin pentru urechile Lui zdrobite.

Oamenii Îi cer atâtea lucruri, ca:

"Doamne, schimbă-mă! Arată-mi calea! "

El le schimbă, le arată calea, însă când ajung la răscruce, devin orbi, şi schimbă drumul. Surzi la şoapta Sa dulce.

Îl dor urechile de atâtea vorbe murdare, înjurături...

S-a săturat Dumnezeu să ne asculte... Are nevoie de pansament. Cântă-I. Fă-o din inimă.

Ochii Îl dor de atâtea lucruri văzute pe tot întinsul pământului. (De Creştini cu numele)

Încă nu Și-a pus ochelari. Dar dacă o va face, va fi vai...

Da... Aşa mi-a zis Tata. Îl dureau toate. Se simţea obosit. Mi-a zis că-I place scaunul meu...

Înainte să plece, mi-a şoptit, strângându-mă în braţe:

"-Unii cred că după ce am terminat cu Creaţia, m-am odihnit de toate. Să ştii că nu-i aşa...

De la Adam încoace, Mă lupt cu disperare pentru voi cei Aleşi, şi Mi-e teamă c-o să lupt în zadar pentru unii din voi. Eu o să mai pot... Însă nu multă vreme, copilul Meu! ."

Mi-a dat un ultim sărut pe fruntea mea încreţită, şi L-am văzut păşind peste munții înalți, oceane, până a ajuns pe nori, unde S-a făcut nevăzut...

Probabil cei de acolo se întrebau unde a fost atâta vreme. Profit şi le spun eu acum:

"A fost cu mine! Da! "

Îngerii L-au chemat numaidecât... Probabil Îi povesteau ce a fost pe Acolo în lipsa Lui.

Sunt sigur că cei de Acolo, sunt exact ca şi noi. Morţi fără El....

Mi se părea că timpul trece aşa greu. Abia aşteptam să vină ziua aceea. Mă îndrăgostisem aşa de tare de El. Eram un cântăcios. Toată ziua cântăm, mă plimbam, admiram cerul. Însă toate astea nu ţineau mult. Venea cel rău cu gânduri şi ispite, iar eu, fiind prostuţ, mă certam cu Tata.

Îl uram aşa tare pe diavol. Deseori nu îmi dădea pace. Mă sâcâia. În mintea mea, îl făceam knock-out!. Aveam tot felul de tigăi imaginare. Când îl prindeam la colţ, nu scăpa viu...

Era 6 mai. Cu două zile înaintea măreţei sărbători...

Probabil în cer, totul era pregătit. Scaunele aşezate, şi toţi erau gata să fie martori la ce avea să fie.

Mi-L imaginez pe Tata pregătit. Era mulţumit şi zâmbea, chiar dacă ştia că restul lumii e aproape până la gât cufundată în mocirla iadului. Cu un ochi plângea, iar celălalt, era plin de fericire.

Eram la biserică. Ultima cateheză. Ultimile sfaturi. Ultimile răzgândiri.

Aveam şansa să stăm de vorbă cu nişte slujitori. Să ne mărturisim. N-am putut atunci. Deşi vroiam. Puţini au făcut-o.

Am vorbit până târziu. Eram numai ochi şi urechi.

Primisem nişte haine albe. Largi. Prea largi. Nu conta... Eram cel mai fericit. Cineva mi-a spus că-s cel mai drăguţ. Nu l-am crezut.

Sâmbătă seara, ultima zi înainte de mult aşteptata sărbătoare, adormisem devreme. Şi acum simt emoţia de atunci...

Am plecat la biserică aşa fericit. Putea să îmi toarne cineva o găleată cu apă rece ca gheaţa, în cap, că tot nu-mi păsa.

Eram pregătit. Sau nu încă... Mai lipsea ceva. Toată lumea se mărturisise. Rămăsesem doar eu. Mă uitam disperat după cineva, până l-am găsit. Ne-am încuiat într-o încăpere, şi am început. Am ieşit de acolo mai fericit...

Momentul propriu-zis, a fost fascinant. Eu m-am lăsat mai pe la urmă. De fapt chiar ultimul.

Toţi îmi zâmbeau. Nu mai văzusem nicicând atâtea zâmbete. Şi Tata, şi îngerii. Toţi zâmbeau.

Eu, eram tot numai lumină. N-am ştiut, până să văd fotografiile...

Odată intrat în apa botezului, am ieşit. Şi încet-încet, până în momentul de faţă, am păşit iar în lumea aceasta, rece şi ciudată. Era aşa de bine acolo...

Am primit un trandafir. Alb. Pe care îl am şi acum. E singurul trandafir primit vreodată...

L-am agăţat într-un cui, şi s-a uscat frumos.

Încă se mai simte mirosul dulce şi plăcut.

Am primit şi un verset. De la o soră. Cred că era predestinat mie. (Evrei 11:1)

Toată ziua am fost îm extaz. I-am scris păstorului ce făcusem . Eram aşa de mândru. Mi-a zis: "Mă bucur tare pentru tine! "

Probabil era un răspuns aşa nesatisfăcător dacă nu ar fi scris "Mă bucur tare". Acest "tare", m-a bucurat mult. De atunci, am început să-l iubesc...

Fragment din :"Douăzeci, sau zece? "

Autor:Avasilcai David.

22 octombrie 2016.