Din nou cerşetoare

   Juanita era în curând mai bine. Ce uşurare pentru Maria! Dar problemele nu au luat sfârşit. Copiii o să se trezească îndată, se gândi Maria într-o dimineţă. Încerca să nu se gândească la cât de flămândă era şi ea. Ce sa facă? Se uita în jur cu disperare. Dintr-o dată, însa, se ridică repede şi se îndrepta spre uşă.

   N-am mai cerşit de ani de zile, îşi zise ea, de când eram mică de fapt. Dar n-am de ales- o să fac asta chiar azi.

   Deschise uşa şi păşi afară în revărsare de raze. Fară să-şi dea seama, începu să-şi frângă mâinile. Şi gâtul îi era uscat. Eu mă descurc încă o zi fără mâncare, dar copiii?... Trebuia să găsească ceva de-ale gurii pentru copii. Maria se îndrepta cu pas grăbit spre casa cea mai apropiată şi bătu la uşa. Ce o să creadă vecii despre ea? Vecinii ăştia nu-s aşa de bogaţi, dar au cât să le ajungă. Maria îşi găsi curajul să mai bată odată, dar inima îi bătea şi mai puternic...

   - Am - ăăă... începu ea, pierzându-şi aproape tot curajul. Ştii, nu prea mai avem deloc porumb... adică, vreau să spun că nu mai avem deloc...

  - O, da! o întrerupse vecina, vremurile sunt grele, vai, să-ţi spun, soţul meu nu crede că o să plouă prea mult anul ăsta iar el e neputincios acum... şi vecina tot vorbea...

   Maria nu mai avea astâmpar. S-au trezit oare copiii? Maria îşi frângea mâinile. Se ridică dintr-o dată...

   - O zi bună! îi strigă vecina. M-am descurcat destul de şmechereşte, îşi zise ea zâmbind. Ce mă bucur că nu i-am dat nicio boabă din porumbul meu.

   Lacrimile îi umplură ochii Mariei în timp ce fugea spre casă. Cum ar putea sa fie aşa fără milă? Nu-i cu putinţă, cugeta Maria. N-am nicio nadejde.

   Victor şi Maria făceau în fiecare zi tot ce le sta în putinţă să găsească ceva de mâncare. Primăvara, culegeau frunzele crude de cactus, le curăţau de spini şi le fierbeau. Când venea toamna mâncau fructele de cactus. Uneori cerşeau...

   - Maria! o strigă într-o zi vecina. Ai putea să-mi cureţi podeaua?

   - Desigur! ... era un prilej sa câştige nişte bani... Podeaua strălucea...

   - A-am terminat! Aş vrea să plec acum...

   - A! Bine, mulţumesc!

   Aşa deci, nici nu avea de gând s-o plătească. Se poartă de parcă n-aş avea nimic de făcut acasă... Maria se hotărî. Data viitoare când cineva îi va cere sa faca ceva, se vor înţelege asupra plăţii... Vecinii au aflat că Maria era foarte muncitoare şi că nu cerea cât merită... adeseori le făcea curat în casă...

   Aşa au trecut doi ani.

   - Mă bucur să te văd, Maria! o întâmpină soacra ei... am veşti pentru tine: una din fiicele mele locuieste în Sinaloua. Lucrează ca servitoare şi câştigă frumuşel. Fiica mea, a găsit o slujba şi pentru tine!

   - Deci, vrei să mergi?

   - Dacă vreau? Sigur că da!

   - Puteţi pleca imediat ce sunteţi gata. Hrana va fi asigurată iar copiii vor putea merge cu tine.

   - Copii! Bunica ne-a făcut o surpriză. Plecăm undeva departe. Pregătim ceva de mâncare iar mâine vom spăla şi vom face bagajele.

   Imediat ce ajunsese acasă îl trimise pe Victor la piaţă după cartofi, iar ea se apuca de pregătit porumbul. A stat pâna noaptea târziu, spălându-l, măcinându-l şi frământând tortile. Dupa ce le cocea punea o lingură de cartofi în mijloc şi le înfăşura, punându-le într-o traistă. În timp ce trebăluia se gândea la noua ei viaţă. O să am o slujbă sigură, şi o să fiu lângă copii. E aşa de frumos, mi-e greu să cred că e adevărat!

   Cât de recunoscătoare le era bunicilor şi surorii lui Luis! Dar Maria nu se gândi deloc să-I mulţumească lui Dumnezeu. Nici nu ştia că EL e Acela ce o îndruma spre Sinaloua. 

(scurte citate din capitolul 17)