De ce nu trebuie să te temi de frângere -4-

Cerul de dincolo de geamul spitalului vine mai aproape. Văd stele ce sunt mai mari decât toate celelalte stele. De fapt, acestea sunt două stele atașate, conectate - ce se rotesc una în jurul celeilalte, arzând și sfărâmându-se cu atâta atracție gravitațională încât nu mai lasă loc pentru altceva între ele. În vastitatea spitalului, sunt unite prin arderea care le sfărâmă.

Un scaun este târât undeva pe hol. Văd farurile mașinilor alergând pe străzile din jurul spitalului spre biserică. Acestea luminează crucea predată pe vârful clopotniței.

Chiar dacă Cristos te cheamă să te frângi și să te dăruiești lumii, devii asemenea lui Cristos numai când dăruiești lumii frângerea ta. Toți au nevoie de comuniune în frângerea lor și Cristos vine la noi arătându-ne rănile Lui.

N-am știut că a fic cruciform pe deplin arată pe deplin așa. A dărui cuiva inima ta frântă înseamnă mândrie frântă, minciuni frânte, frică frântă. Nu poate exista comuniune dacă cineva nu-și frânge eul. Până acum am atins doar suprafața a ceea ce înseamnă să fi frânt și dăruit? Cum de n-am trăit ca și cum frângerea însăși ar fi un dar?

De ce să nu îmbrățișez viața de îmbrățișare a suferinței, de îmbrățișare a frângerii? De ce să evit a avea mai mult din Dumnezeu, mai multă vulnerabilitate, mai multă intimitate, mai multă comuniune - daruri pe care le oferă o inimă frântă? De ce am găsit că acest lucru este înspăimântător de făcut? Suferința este o chemare a prezenței; este o chemare ca să fim prezenți - nu numai pentru frângerea din lume, ci și pentru frângerea din sufletul nostru, și ca să riscăm a ne încredința rănile celorlalți. Cred că asta m-a înspăimântat - să-mi încredințez rănile celorlalți. Îi scriu înapoi lui Mei:

Am trăit dăruită frângerii celorlalți. Dar nu sunt sigură că știu ce înseamnă a trăi dăruită - mai exact, a trăi dăruindu-mi frângerea. Nu cred să mai fi înțeles vreodată la fel de clar ca acum - că a fi frânt și dăruit înseamnă a vea suficientă încredere încât să fii vulnerabil și a-ți dărui propria frângere.

Cuvintele lui Mei sunt ferme, sigure:

Tu trebuie să fii dăruită. Tu!

Stau ținând cuvintele ei în palma deschisă.

Trebuie să trăiești cu inima frântă dăruind-o. CEEA CE TREBUIE SĂ DĂRUIEȘTI ESTE PROPRIA TA FRÂNGERE.

Jos, o mașină face colțul. Cum poți să ai suficientă încredre? Cum poți să te simți suficient de în siguranță ca să ai suficientă încredere? Cuvintele lui Mei apar pe ecranul din mâna mea:

Ascultă... când dăruiești frângerea, nu este nevoie să spargi sau să dobori o ușă ca să intri. Ai o cheie. Sunt întotdeauna aici. Ai acces total. Poți intra. Ești totdeauna în siguranță.

Îmi dă o cheie? După tot ce am făcut ca să-i arăt că nu mă pricep la asta?

Crucea luminată din vârful clopotniței de la capătul străzii îmi ține companie. Pot să mă mențin pe această cale a Lui? Să fiu cu El când aduce comuniune rănilor mele? Stelele sunt atât de strălucitoare în noaptea aceasta.

Poate că noi, cei cu inima frântă, avem pur și simplu nevoie de asta - de oameni cheie care să ne deschidă ca să vedem că Cristos nu încetează niciodată să se îngrijească de rănile noastre, să ne elibereze de toate așteptările zdrobitoare, avem nevoie de oameni cheie care să spună pur și simplu:

-Vino, ești în siguranță, poți să fii sincer aici, și să lași frângerea ta să iasă la suprafață!

Câți dintre noi nu avem nevoie de oameni-cheie care să ne scape de vechile curți de judecată și de vechile perfecțiuni ce atârnă ca niște pietre de moară în jurul gâtului nostru frânt? Nu este niciunul dintre noi care să n-aibă nevoie d eoameni-cheie care să creadă că oamenii frânți sunt cei mai iubiți, că oamenii părăsiți sunt cei mai curajoși, că șchiopii pot să deschidă drumul - și că chiar dacă totul pare că se dezintegrează, de fapt poate că se reclădește.

Și oare nu asta mi-am dorit mereu - să fiu frântă și eliberată ca să fiu o persoană cheie? O emancipatoare de suflete care îi eliberează pe alții ca să fie cine sunt deja în El, oameni ce nu judecă trecuturile pătate ale altora, sau lărgimea taliei altora, sau performanța copiilor altora, sau orice ar putea să amenințe sau să frângă. Poate că devenim persoane cheie când înmânăm o cheie pentru eliberarea cuiva... DĂRUINDU-NE UNII ALTORA INIMILE NOASTRE FRÂNTE.

Inima vulnerabilă este întotdeauna cea care eliberează inimile frânte.

Sunt suficient de curajoasă... ca să trăiesc fără să mă tem de lucrurile frânte?

Mei mi-a înmânat o cheie.

-Mei, și tu ai o cheie. Îți dau și eu o cheie. Și îți promit ceva, Promit să fiu o persoană cu inima frântă.

Kai se răsucește în pat cu brațu-i subțire înfășurat în bandaj de spital odihnindu-se pe pernă. Curajos și imperfect. Lasă frângerea să vină. Nu te mai agăța de un standard imposibil, ci lasă-te purtată pe brațele harului. Lasă ca frângerea să te vindece în felul ei. SĂ VINĂ... SĂ VINĂ... De câte ori nu am simțit că perfecționismul mă sugrumă pe tăcute? Perfecționismul este o sinucidere treptată. Perfecționismul îți ucide sentimentul de siguranță, pe tine însuți și sufletul tău. Perfecționismul nu este o roadă a Duhului - dar bucuria este. Și răbdarea. Și pacea.

Dacă i-am iubi pe alții insuflându-le har, de ce să-mi neg mie însămi același oxigen? Să lăsăm ca toată frângerea noastră să fie întâmpinată de harul îndeajuns pentru toți. Așa putem inspira har - și durerea noastră poate să dispară. Harul ne face să ne simțim în siguranță. Scriu:

Câțiva oameni cheie ar putea să schimbe lumea... Ce bine ar fi dacă am avea câțiva astfel de oameni. Dacă am fi toți oameni-cheie, dacă ne-am simți suficient de în siguranță ca să primim inimile frânte, dacă am fi suficient de curajoși ca să ne punem pe masă inimile frânte - atunci ar exista eliberare. Dăruiți... ce bine ar fi dacă am putea trăi dăruiți.