De ce nu trebuie să te temi de frângere -2-

Când sună, ridic receptorul. Când are nevoie de o pauză în bătălia pentru cei abandonați și cu inima frântă, vine la mine să mâncăm împreună, să ne plimbăm pe câmp și să respirăm aer curat sub cerul înalt și albastru. Pădurile, toamna, când frunzele cad, par încărcate de mireasma predării. Borcanul cu grâu stă pe pervazul ferestrei. Douuăzeci și cinci de mii cinci sute cinzeci de boabe - atâta-i viața mea. Trecem pe lângă el de sute de ori. Trimit o covertură lucrată manual peste ocean la Beijing și mă interesez ce să le trimit beblușilor cu pielea subțire și cu nivelul scăzut de oxigen, căci sunt dornică să le împărtășesc din dragostea care a început înainte de Calvar și care poată să ucidă tot întunericul. Dar unul dintre bebeluși, Ruby, continuă să se stingă, degețelele îi devin albasttre ca cerul vinețiu al nopții. Când fotografia ei clipește pe ecranul meu, doar pentru o clipă, trebuie să mă întorc și să țin piept panicii. Buzele purpurii ale lui Ruby par pătate de struguri. Inima ei moare pe zi ce trece.

Mei o duce repede la chirurgie, în capătul celălalt al Beijingului sufocat de smog. La jumătate de glob distanță, încerc să-mi amintesc să respir. Clătinarea colectivă din cap a chirurgilor mă zguduie la o mie de mile depărtare: inoperabilă. Mei scoate o bucată de hârtie și le desenează o deviație. Încercați asta? -întreabă și împinge foaia peste masă spre chirurg. Când el este de acord, simt cum oftatul de ușurare al lui Mei îmi deznoadă propriul stomac făcut ghem. În trupul lui Cristos, emoțiile unuia afectează tot trupul.

Rămân trează toată noaptea ca să fiu alături de Mei; urmăresc mișcarea înceată a brațelor ceasului în timp ce chirurgii deschid pieptul bebelușului și încearcă să-i repare inima muribundă. Ce șanse sunt să iasă vie din sala de operație? Cu o inimă care să mai bată curajos în pieptul ei? Douăzeci și cinci la sută - a spus chirurgul.

Ruby este scoasă vie din sala de operație. Mei iese ușurată din spital. Un curcubeu dublu străbate cerul deasupra capului ei. Face o fotografie și mi-o trimite. Eu plâng, și nu există absolut nicio rușine în lacrimile care îți udă lauda sau rugăciunile. Ele sunt promisiuni ce exprimă părtășia celor frânți în feluri pe care putem doar să le bănuim din când în când.

Poate din cauză că știe ce înseamnă spitalele, poate de aceea i-am trimis mesaj mai întâi ei? Asta mi se pare logic, practic. Când lucrurile au început să o ia razna în dimineața aceea de sâmbătă de la început de ianuarie, poate i-am cerut ajutorul mai întâi ei fiindcă, deși n-aș fi recunoscut asta atunci, mi-am amintit ce am văzut arzând în ochii ei în seara aceea.

După ce totul s-a frânt și s-a prăbușit puțin, după ce Fermierul și cu mine, sprijiniți unul de celălalt, ne-am întâlnit cu doctorii și cu asistentele, după ce vârtejul ne-a lăsat aproape distruși emoțional, după ce el mi-a sărutat ușor fruntea și s-a întors la copiii noștri acasă, eu i-am trimis un mesaj lui Mei:

Știu că-i prea devreme, îmi pare rău. Am fost primiți la urgență nu demult. Kai este bolnav, a pierdut nouă kilograme în două săptămâni și are cearcăne vineții imense sub ochi. E numai piele și os. Doctorii spun că are diabet tip A și i-au prescris 4-6 injecții cu insulină pe zi pentru tot restul vieții. Începem să înțelegem că aici nu-i vorba de un braț rupt care se vindecă și după șase săptămâni ghipsul este dat jos. Va trebui să ia permanent insulină, altfel riscă să moară... Da, poți să-ți faci planuri dar planurile lui Dumnezeu sunt realitatea de mâine. Poate că durerea provocată de schimbarea planurilor face parte din planul pentru schimbarea noastră.

O asistentă împinge un cărucior cu medicamente pe holul slab luminat. Credința este încredințarea că Dumnezeu este bun, oricât de incerte ar fi circumstanțele în care ne găsim, Mă întorc și îi scriu mai departe lui Mei:

Vom fi bine cu toți, dar trebuie să ne adunăm puțin.

Uneori, nu ne este frică numai de lucrurile frânte - ne este frică și să nu fim o povară pentru alții. Uneori - nu putem îndura gândul că frângerea noastră poate să frângă pe altcineva. Uneori - nu putem îndura gândul că frângerea noastră poate să frângă pe altcineva. Uneori - pare mai ușor să ne îngropăm inimile decât să frângem inima cuiva.