Cu mântuirea furată şi revenirea la ea

Cu mântuirea furată şi revenirea la ea

"Spun lucrul acesta ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amagitoare. Luaţi seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor... "

                                                                                               (Coloseni 2, 4-8)

"Căci, lucru cu neputinţă Legii (întrucât carnea o făcea fără putere), Dumnezeu a făcut aceasta"

                                                                                                (Romani 8,3)

   La naşterea din nou, Dumnezeu mi-a arătat limpede că sunt mântuit prin Isus şi ce a făcut El pentru noi. Totuşi, curând după aceea, prin necurmata învăţătură a minţii, am ajuns iarăşi sub Lege. Creşterea lăuntrică a încetat şi am devenit cu totul nefericit. În adunări se spunea mereu că suntem încă zgârciţi şi fără dragoste. Un predicator spunea că oamenii din fire sunt zgârciţi şi apoi a pus de mai multe ori întrebarea: "Nu suntem încă noi toţi zgârciţi? Fiţi sinceri! Cu mâna pe inimă!" Atunci mereu îmi venea în minte: "Tu eşti încă zgârcit, nu poţi fi altfel". Totuşi, eu eram născut din nou şi scăpasem de zgârcenie, dar, predicatorul, cu cuvintele lui rezonabile mă făcea să spun ca sunt zgârcit - deci, el mi-a furat ceea ce eu aveam! El nu m-a învăţat: "Tu eşti mort faţă de păcat, socoteşte-te mort!" Mi-am golit astfel deseori punga cu bani şi-i dădeam predicatorului dar în ochii mei eram tot un zgârcit.

   Alţi predicatori te tratează spunând: "Nu suntem noi toţi lipsiţi de dragoste?" Ce uşor rostea astfel de cuvinte! Dar, dacă cineva nu are dragoste, nu-L are pe Hristos! El e Iubire şi iubirea Lui e turnată şi în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. De aceea e foarte important să nu pierdem ceea ce am primit. Prin această afirmaţie mi s-a furat siguranţa mântuirii fiindcă eu nu eram obişnuit cu limbajul raţiunii. Învăţătura aceasta morală eu o luam drept Evanghelie. Morala e bună, dar, cine caută în ea viaţă dumnezeiască, se pierde.

   Din toate părţile se spunea: "Noi greşim în fiecare zi; trebuie că păcătuim în fiecare zi". Lucrul acesta e foarte raţional, dar cine rămâne la lucrul acesta şi nu rămâne în picioare, cum l-a învăţat ungerea, acela pierde siguranţa mântuirii. De asemeni, se mai spunea: " Câtă vreme cineva, cade în păcat, înseamnă că omul vechi mai trăieşte în el, da, omul vechi şi omul nou trăiesc unul lângă altul în aceeaşi piele". Atunci, mi se părea că predicatorii au dreptate, deşi ungerea ma învăţase altceva. Ea ne învaţă că omul cel vechi a fost răstignit şi acuma există doar omul nou. ("Cele vechi s-au dus..."). Raţiunea, dimpotrivă, mă învaţă  că unele din cele vechi au dispărut şi unele s-au înnoit; ce a rămas din cele vechi, trebuie să se înnoiască şi ele. Mai departe, raţiunea, mă învaţă că orice om are şi o parte bună. Partea rea trebuie îmbunătăţită, ca să devină şi ea bună. Biblia, totuşi, spune: "Iar dacă ar zice Edomul: Suntem nimiciţi, dar vom ridica iarăşi dărămăturile! aşa vorbeşte Domnul Oştirilor: Să zidească ei, căci Eu voi surpa şi se vor numi Ţara răutăţii şi poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna" (Maleahi 1.4). Când eram sub învăţătura raţiunii, nu înţelegeam aceste cuvinte.

   Predicile pe care le ascultam atunci, mă determinau să duc o viaţă şi să am fapte aşa cum ar trebui să fie. Eu vedeam însă bine că nu mai eram în fericirea ca la naşterea din nou.

   Prin lucru şi prin vizite mă sileam ziua şi noaptea să aduc oameni la Mântuitorul. Credeam că pentru a redobândi ce am pierdut, trebuie să mă rog mai mult, să citesc Biblia mai mult, să-i îndemn pe oameni mai mult, să fac mai multă milostenie, deşi eu dădeam din prisos. Astfel mă chinuiam. Am auzit atunci pe un frate povestind că un necredincios i-a zis: "Dacă voi aţi crede cu adevărat că e o osândă veşnică şi dacă ne-aţi iubi cu adevărat aţi cădea în genunchi înaintea noastră şi ne-aţi ruga să ne întoarcem la Dumnezeu". Iar eu m-am gândit: "El are dreptate... îmi lipseşte lucrul acesta, ştiu că ceea ce predic e adevărat, dar, în genunchi, încă nu i-am implorat pe oameni". Cu lucrul acesta m-am chinuit multă vreme... Dar ce m-am bucurat când am citit: "Învăţaţi de la Mine!" Deci, Isus, nu Se ruga în genunchi înaintea oamenilor. El stătea în genunchi înaintea Tatălui Ceresc dar nu înaintea oamenilor necredincioşi, nici înaintea fariseilor. Mă gândeam căci dacă aş trăi ca Mântuitorul aş fi un creştin adevărat. Mă sileam astfel să fac totul prin puterea proprie. Ce-i drept, vorbeam de har şi mai erau câţiva care vorbeau de har.

   Zece ani am fost un fel de "cal al harului". În timpul acela, când, prin discursuri ale inteligenţei, mi se furase siguranţa mântuirii şi voiam să-mi câştig harul prin faptele mele - cu toată seriozitatea -, lui Satan i-a fost foarte uşor să mă împingă în faptele Legii, mai ales că eu eram neexperimentat în ceea ce priveşte cuvântul despre neprihănire. De aceea, nu aveam nici o biruinţă. Mă chinuaim gândindu-mă : "Acum nu mai e nici un har pentru mine, am păcătuit împotriva Duhului Sfânt, am păcătuit cu voia, deci nu mai e iertare" - şi gândul acesta mă urmărea...  într-o zi am auzit pe cineva zicând: "Cine a făcut păcatul acesta, nu mai are nicio frică". Dar eu simţeam că am frică... ... ...

   În timpul acestor sforţări spre a fi plăcut lui Dumnezeu, am devenit tot mai nefericit. Au trecut ani până ce Dumnezeu a putut să mă conducă înainte. În adunări, mă lăudam cu ceea ce trăiam şi vorbeam de slavă - alţii vorbeau doar de suferinţe-. Toate sforţările pentru a recăpăta fericirea de dinainte au rămas zadarnice, se făcuse tot mai întuneric... Motivul era căci eu căutam fericirea în mine însumi şi în lucrul pentru Domnul.

   Dar, la o evanghelizare, bunul Dumnezeu s-a folosit de un om înţelept ca să mă ridice. Misionarul Fritz Widmer a vorbit din Romani 8 şi în special din versetul "Ceea ce era cu neputinţă Legii... a făcut Dumnezeu". El mai spunea: "Toate hotărârile noastre sunt Lege! Dacă spunem "Acum trebuie să mă port altfel"; "Acum vreau să mă rog mai mult" - aceasta e Lege! "Acum vreau să fiu mai darnic!" - aceasta e Lege! Toate lucrurile bune pe care le ştiam eu, el le-a enumerat zicând după fiecare "Asta e LEGE!" Eu nu am avut creion la mine să subliniez aceasta, dar, mi-am subliniat-o în inimă. Da, au început să dispară norii... am primit lumina pe care o primisem la naşterea din nou. Da, aveam o mare claritate. Puteam iarăşi să mă odihnesc în ceea ce a făcut ISUS. Mă bucuram de biruinţa LUI... ... pot spune că am fost născut a doua oară..   Îmi dau seama cât de mulţi se lasă jefuiţi de propria raţiune, în loc să se facă robi ascultării de Hristos!

   După ce am intrat iarăşi în lumină, am plecat acasă cu bucurie gândindu-mă" Acum voi fi mai atent să nu intru din nou sub Lege". (Nu-mi dădeam seama că era la mijloc, din nou, o intenţie... )

   Ce mulţi au fost şi mai sunt şi azi înşelaţi de învăţăturile raţionale ale minţii omului vechi!

..........................

   Astăzi, n-aş vrea să nu fi trecut prin vremea aceea, când, deşi eram copilul lui Dumnezeu, lucram prin puterea proprie. Trebuie mai intâi să ne facem de ruşine. Cine nu merge hotărât spre tintă şi vrea să fie un împlinitor al Cuvântului, ajunge să spună "Binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac". Atunci e limpede că moartea este în el şi totodată învaţă să trăiască din har. Eu nu pot să merg la război cu evlavia mea, eu nu pot să arăt ceva din mine, nici să mă sprijin pe mine. Numai pe har putem - şi TREBUIE SĂ NE SPRIJINIM. Trebuie să contez pe har, să luăm, din plinătatea Sa, har peste har. Luăm HAR şi după ce l-am luat ne bucurăm iarăşi şi iarăşi. Cei ce stau în credinţă, iau har necurmat. 

   Scăpăm de activitatea proprie şi de strădaniile proprii şi intrăm în sfârşit, în odihnă. În felul acesta învăţăm să cunoaştem puterea lui Dumnezeu şi vedem cum suntem trecuţi, de o fericită putere, prin toate greutăţile. Astfel, devii un om fericit, păzit şi mântuit.

   "Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi."